Binecunoscutul dicton latin „Multum in parvo” („mult in putin”), atribuit lui Pitagora (sec. VI-V i.Chr.) a facut un salt peste timp pentru a sintetiza la maximum crezul adeptilor unui curent artistic destul de bizar, care a fost numit Minimalism.
Miscarea a luat nastere la mijlocul anilor 1960 in Statele Unite, artistii ce s-au re-vendicat in aceasta orientare foarte indrazneata si provocatoare insusindu-si un motto al arhitectului german Mies Van Der Rohe, care de altfel se afla printre cei ce au definit in secolul precedent aceasta arta productiva admirabila: „Less is more” (Mai putin inseamna mai mult).
Dupa opt decenii, minimalismul, numit si „arta minimala”, inca influenteaza foarte mult designul actual. Reactionand atat la expresionismul abstract, cat si la pop art, aceasta arta care pledeaza pentru simplitate a preluat sculptura, muzica si pictura.
Aceasta miscare abstracta provine partial din modernism, caracterizandu-se prin forme simple, netede, cu o geometrie elementara (linii, contururi rotunde, patrate) golita pana la extrem, dar si limitarea „ascetica” a paletei cromatice la o singura culoare.
Se apreciaza ca artistul nu creeaza nimic estetic, el doar asambleaza si combina elemente si obiecte produse industrial. Lucrarile sunt extrem de sobre, autorul face economie maxima de mijloace, evitand cu orice pret decorativul si crearea de iluzii.
In minimalism se regaseste o data in plus un element dificil de definit in cuvinte si care este regasit si in alte orientari ale unor artisti plastici din secolul trecut. Acestia par extrem de derutati, cauta ceva si nu stiu ce, motiv pentru care se lasa in voia instinctelor convertite frecvent in reactii aproape necontrolate, pe care ei le considera spontaneitate.
A se vedea in acest sens gestualismul reprezentat de un Jackson Pollock, foarte apreciat de altfel de o anume elita a criticii artistice. O revolta ce tinde spre o furie extrema, vecina cu anarhia, se dezlantuie in fapte primitive, dar nu la modul estetic reprezentat de autentica arta a asa-zisilor primitivi, ci in miscari „parkinsoniene” ce creeaza confuzii totale.
Nu este o trasatura definitorie a minimalismului, dar ea se manifesta printr-o prezenta captiva in majoritatea creatiilor specifice acestei orientari, parca incercand sa scape doar pentru a-si dezlantui mania asupra oricui ii sta in cale.
Considerat un reprezentant de marca al minimalismului in pictura, sculptura si grafica, americanul Frank Phillip Stella se exprima vizual, in cea mai mare parte a lucrarilor sale, prin linii drepte, zigzaguri si diagonale lipsite de sensuri simbolice si de incarcatura emotionala.
Parca pentru a reteza din start orice incercare de interpretare a activitatii sale de artist plastic, el a „comentat” realizarile respective printr-o variatiune pe aceeasi tema a sloganului mentionat la inceputul articolului: „Ceea ce vezi este ceea ce vezi”.
Parafrazand o sintagma din critica literara romana, de data aceasta am spune ca minimalismul reprezinta un gen de forme fara fond in stare pura. Nu este vorba doar despre pictura si grafica, adica formele de expresie bidimensionale, ci si despre sculptura (creatii tridimensionale), despre muzica si despre imagini in miscare ce se doresc a constitui scurte filme lipsite de mesaj artistic si non-artistic.
O astfel de realizare infatiseaza de pilda o succesiune de linii orizontale albe, negre si, eventual, cu inca una-doua nuante cromatice, care se misca stroboscopic, pe un fond sonor liniar – o singura nota prelungita la nesfarsit, ca un tiuit innebunitor ce tortureaza masa cerebrala a eventualului receptor.
Prin urmare, in sculptura, artistii minimalisti opteaza pentru forme rudi-mentare realizate in mare parte din materii prime precum otel, beton sau pasla: foi de metal pliate sau rulate in care te poti misca, volume tridimensionale oarecare fixate pe pereti, tuburi de neon albe sau colorate si asa mai departe.
Dorinta de a scapa de artificiile stralucitoare ne obliga sa ne concentram asupra acestor forme asa cum sunt. Aceste sculpturi capata semnificatia lor in perceptia pe care o avem despre ele si locatia lor in spatiu. Cat despre muzica, miscarea minimalista isi gaseste aici rezonanta, sunetele compozitorilor minimalisti, de tipul celor mentionate sunt numite muzica „repetitiva”, deoarece tiparele si fazele se repeta in evolutia aceleiasi piese.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii