O preocupare instinctuala a oricarei fiinte pentru a-si crea un spatiu de siguranta si confort face din semnificatia verbului „a construi” un sens In sine al existentei.
Omul a adaugat, cel mai frecvent In mod constient si rational, o dimensiune estetica actiunii respective. Aceasta tendinta o putem observa de la cea mai frageda varsta, iar un context absolut magic ne Indeamna, de pilda, si sa construim pe tarmul marii efemerele „castele de nisip”, care concentreaza un bagaj de simboluri fascinant: nostalgia origi-nilor evocata de marea cea eterna din care se presupune ca viata s-a revarsat si pe uscat, vremelnicia tuturor celor vazute si nevazute sugerata de nisipul cel iute spulberat In cele patru vanturi si, nu In cele din urma, durabilitatea permanenta a gandului omenesc ca tot ce iese din mainile noastre trebuie sa Invinga timpul si orice forte potrivnice luminii si iubirii.
De la lopatica si galetusa copilului adus de parinti pe plaja, la gestul cu aspiratii demiurgice al artistului, distanta pare enorma, Insa In realitate dimensiunea ludica a spiritului uman aproape ca anuleaza orice distante. Din aceasta simbioza a luat nastere o tendinta artistica de ordin tehnic, In primul rand, care evolueaza In mod evident pe o directie spectaculoasa: asa-numita „sand art” – „arta nisipului”.
De fapt, daca exista o conventie logica referitoare la faptul ca arta ar trebui sa fie o activitate de esenta cat mai durabila In timp, In cazul de fata putem vorbi despre o constructie a clipei celei trecatoare, a efemerului. Dar poate cineva sa „captureze” macar un segment minuscul al miscarii, pentru a-l atribui oricand unui „acum” permanent trecator?
Sigur ca nu, iar realizarile artistilor plastici suficient de temerari pentru a se lua la Intrecere cu timpul reprezinta o demonstratie magistrala ca valorile estetice si umane se afla dincolo de barierele spatio-temporale nascocite de gandirea si imaginatia omului, precum si o trimitere la nevoia lui de a masura si de a se sti protejat de margini de orice fel, fie ele materiale sau mentale. Si-atunci ce fel de „centura de siguranta” ne ofera nisipul?
Din punct de vedere artistic, tehnica de replicare a lumii fizice si a lumii ideilor Imbraca forme usor diferite, desi ele se bazeaza pe acelasi nisip, pe care Il putem vedea astfel ca pe particula originara a taranii din care trupul nostru va fi fost modelat candva.
O astfel de metoda de lucru este cea folosita de americanul Matt Kaliner, originar din Massachusetts, pentru care nisipul devine o forma de arta trecatoare fascinanta. „Este un mod de a construi ceva cu orice gasesti In preajma, ceva care sa reflecte si sa interactioneze cu peisajul. Si Incerc sa fac sa arate ca si cum ar fi aparut printr-o magie”, spune el despre sculpturile pe care le creeaza pe plajele din jurul Bostonului, din Puerto Rico ori Mexic. Castelele lui Kaliner sunt compozitii elaborate din nisip, lemn si apa si, deloc Intamplator, se potrivesc negresit In peisaj.
Mult mai elaborate ca idee si mai profunde ca mesaj, dar si incomparabil „mai trecatoare” sunt creatiile artistei plastice basarabence Ana Munteanu, care activeaza In Romania. Lucrarile sale din categoria „sand art” pot avea ca durata de viata chiar si numai cateva secunde ori minute.
Este un motiv important pentru care ele sunt mai mult decat impresionante si tulburatoare, ele devin de-a dreptul socante pentru spectatorul privilegiat sa se afle In prezenta unui asemenea act artistic al efemerului. Ana Munteanu „deseneaza” cu fire de nisip.
Daca Matt Kaliner foloseste si apa, un element esetial In formarea liantului material al lucrarii, artista lasa nisipul sa-i curga printre degete, modeland In chip ireal nu doar obiecte, portrete, vietati si peisaje, ci si imagini pe care efectiv le percepem ca aflate In miscare.
O miscare la fel de repede trecatoare ca o respiratie neauzita, o Incercare a omului de a prinde din zbor esenta zvacnirii spre Inaltimile stiute ca apartinand Divinitatii. Un loc din care am fost alungati In vremuri fara varsta, un loc In care dintotdeauna nazuim sa ne Intoarcem, dar un loc In care probabil niciodata nu vom mai ajunge. Fiindca zadarnicia constituie si ea o dimensiune a fiintei umane.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii