Inainte de impresionism si modernism, pictorii nu au fost niciodata tentati sa-si imortalizeze propriul chip, asa cum au facut-o ulterior in autoportrete „giganti” ai domeniului, ca Rembrandt, Van Gogh, Picasso sau Frida Kahlo.
In schimb, unii dintre ei si-au camuflat identitatea in lucrari, aproape ca o semnatura ce sustine opera de arta. Artistii au folosit in mod deliberat aceasta tehnica pentru a transmite naratiuni complexe pe care nu le puteau portretiza niciodata, deoarece majoritatea acestor lucrari erau comandate de nobili cu o ideologie diferita sau de catre capi ai bisericii, in-transigenti in privinta respectarii anumitor canoane.
– „Martirizarea” lui Michelangelo. Genialul artist si arhitect renascentist nu a avut un drum neted in viata, fiind obligat sa suporte in special imperativele autoritare ale Bisericii Catolice, sculpturile si picturile sale „in nud” (inclusiv ale personajelor biblice) oripiland clerul. Vorbim despre un artist de exceptie, care nu-si putea abandona propria viziune asupra lumii, astfel ca el a respectat protocoalele papale, insa si-a plasat totodata elemen-tele viziunii personale in detalii mai dificil de observat.
In Judecata de Apoi pictata pe altarul Capelei Sixtine, apare Sfantul Bartolomeu, martirizat prin jupuirea de viu, etalandu-si pielea jupuita. Aceasta are si fata personajului, care insa, la o privire mai atenta, se dovedeste a fi portretul artistului. Michelangelo a folosit aici metoda numita anamorfoza, prin care un element din tablou este deformat astfel incat sa poata fi identificat numai privit dintr-un anumit unghi. Se presupune ca, la fel cum Bartolomeu isi descopera soarta, Michelangelo pare sa anticipeze daca va pleca in rai sau in iad, dupa neintelegerile sale cu Biserica.
– Victima si agresor. O tulburatoare punere in opera a unei experiente traumatizante personale ii apartine uneia dintre foarte putinele femei acceptate in secolul al XVII-lea, ca pictor: Artemisia Gentileschi. La 17 ani, aceasta fusese victima unui abuz sexual din partea unui profesor de desen, episod dramatic ce a urmarit-o mereu, inclusiv in creatia artistica.
In tabloul Judith si Holofernes (cca. 1620), in posturile celor doua personaje biblice se identifica insasi Artemisia (in persoana unei Judith manate la a ucide de o furie oarba) si violatorul sau, care ia chipul lui Holofernes decapitat. Este o evidenta incercare de a elimina frustrarile si furia, folosindu-se de razbunarea simbolica prin intermediul creatiei artistice.
– Oglindire pe un capac de ulcior. In acelasi secol (la 1615), o femeie artist a gasit o modalitate surprinzatoare pentru a-si zugravi chipul, intr-o natura moarta. Clara Peeters se incadreaza in categoria pictorilor olandezi deveniti adevarati maestri in ilustrarea unor asemenea scene inanimate, in cazul de fata autoarea prezentand, pe o masa, branzeturi, migdale si covrigei, alaturi de care se afla un ulcior cu capac.
La o privire atenta, pe capacul metalic al ulciorului se poate deslusi oglindirea chipului pictoritei, usor deformat de curburile obiectului. Nu in ultimul rand, desi tabloul nu poarta semnatura evidenta a autoarei, numele acesteia se afla clar incizat pe cantul manerului cutitului aflat pe marginea mesei.
– Papusa din vis. Cumva atipic pentru arta autoportretizarii, Paul Gauguin si-a facut simtita prezenta intr-un mod foarte discret, intr-o lucrare plina de sensibilitate – Micutul viseaza (1881) – care releva evidente valente psihanalitice de mare profunzime, ca o imersiune nemarturisita in propria copilarie pierduta in trecut.
Artistul nu apare ca martor real ori ca element figurativ animat, ci in postura unei papusi cu chip de bufon, care insa nu are deloc o infatisare prietenoasa si nicidecum amuzanta. Ea apare langa patutul in care doarme un baiat si pare a reprezenta insusi visul acestuia; un cosmar din care pictorul-pesonaj a evadat, pentru a ne arata ca lumile nevazute nu arata asa cum ne-am dori sa fie si ca nici copiii nu sunt ocoliti de asemenea experiente.
– Pierdut in multime. Unii pictori nu rezista tentatiei de a se „vedea” ca martori ai unor evenimente deosebite, dar pentru a nu-si atrage aprecieri nefavorabile prefera sa ramana in imagine cel mult ca personaj secundar, daca nu chiar ca simplu figurant. O evidenta prezenta semnificativa intr-un tablou, ca o marturie a propriului crez politic, ne ofera Jacques-Louis David, in monumentala pictura Incoronarea lui Napoleon. Artistul, care a participat personal la incoronare, a pictat subiectul cu toate detaliile sale de culoare si ornamente. David s-a inclus pe sine insusi in tablou, notand detaliile incoronarii, in timp ce sta in boxa teatrului.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii