Arta digitala fantastica ne socheaza din ce in ce mai mult, caci ea ne transporta spre magnifice domicilii imaginare de vis, taramuri de basm unde domina solitudinea unor grupuri restranse de oameni care incearca sa scape de nostalgia unui Pamant fericit de odinioara. Vietuitoarele capata si ele puteri magice si par sa concureze omul la capitolul „intelepciunea vietii”. Caci arta digitala ne provoaca extenuant imaginatia.
Ronald Wilburn este unul dintre artistii pe care expozitiile online l-au evidentiat ca pe un posibil salvator al cetateanului de rand al unei obosite planete. Ca si multi alti artisti „digitalizati”, Wilburn nu crede ca ne mai facem bine, iar pesimismul sau se exteriorizeaza prin solutii extreme. Arta pe calculator permite cele mai fanteziste solutii, care de fapt sunt magnifice realizari pseudopicturale si foarte abile invitatii la visare. Cand te pierzi in lumea fantastica a lui Wilburn (si nu numai), cand ratacesti printre insulele de granit ivite precum ciupercile dupa o ploaie devastatoare (acida sau cu elemente radioactive), nu poti decat hoinaresti in cautarea disperata a unui colt de rai. Ideea sa de baza (ca si a altor maestri ai artei digitale) este ca paradisul trebuie sa ni-l zamislim aici, pe Pamant. Iar pana la faza concreta a edificarii noilor refugii, trebuie sa visam.
Poate ca in zburdalnicia imaginatiei sale, artistul a avut in minte si mai noua moda a imbuibatilor Pamantului, care nu prea mai stiu ce sa faca cu muntii lor de bani: insulele artificiale. Desi mai sunt multe insulite naturale de vanzare (comertul de gen este in toi), dorinta de izolare a magnatilor este decisiva. La fel procedeaza si Wilburn atunci cand intrevede o planeta alcatuita din domicilii de granit tasnite din oceane, majoritatea in forma de ciuperca si mai toate avand la dispozitie oaze de verdeata. Departate unele de altele precum cuiburile condorilor, aceste fabuloase excrescente de piatra nu mai sunt populate cu oamenii de astazi. In unele compozitii intalnim personaje ale Evului Mediu, care nu se sfiesc sa vaneze cu arcul si sageata sau cu sulita.
Intoarcerea in timp propusa de artist este relaxanta, dar intristator de imposibila. Cum ni s-ar parea un Robin Hood care vorbeste la celular sau un Wilhelm Tell cu telecomanda atarnand de arbaleta? Suntem incompatibili cu o natura sanatoasa, vrea sa ne spuna Wilburn. Si, din pacate, toate domiciliile si animalele propuse de imageria sa ar putea deveni posibile doar dupa un diluviu care sa curete Pamantul de toate pacatele tehnologiei moderne.
O viata de castelani pe taramuri ferite de orice stres, asta ne propune un vizionar care se joaca cu utopiile. Ne face sa ne inghesuim in masina timpului a lui Wells, ca in metroul din Tokyo, pentru a prinde un loc pe oazele fericirii. Si, pentru ca tabloul fantastic sa ne socheze si mai profund, transportul intre domiciliile stabile psihic se face prin intermediul dinozaurilor acvatici, docili (poate domesticiti) ca niste broaste testoase devenite feribot. Pentru cei mai boemi dintre supravietuitori, artistul a prevazut o arhitectura ultrabizara, in care locuintele iau forma unor fiinte infricosatoare, care tin eventualii dusmani la distanta. Daca intoarcerea in timp inseamna, uneori, sute de milioane de ani, atunci animalele teribile trebuie sa faca pace cu omul. Intr-un tinut de basm cu mori de vant si case de piatra, poate ca natura ar accepta aroganta omului, devenita un bumerang care se intoarce devastator asupra sa. Ar trebui sa ni se interzica trezirea din vis.
PAUL IOAN
Comentarii