„Ceea ce reprezentam intr-un tablou sau cioplim dintr-un bloc de marmura nu este altceva decat pretextul pentru aceasta efuziune a fiintei noastre. Oricare ar fi subiectul redat – fie ca este vorba despre Olympia lui Manet, Sfanta Familie a lui Leonardo da Vinci ori o natura moarta de Chardin – artistul ar trebui sa spuna intotdeauna: «Iata ce am vazut eu despre Dumnezeu!»”
Afirmatia de mai sus ii apartine pictorului francez George Desvallières, unul dintre artistii plastici ai tranzitiei transante catre curentele moderne, care se incadreaza fara echivoc in categoria pictorilor de mare forta inspirati de subiectele religioase.
El construieste un paradox, situandu-se in acest domeniu pe care uneori il incarca substantial cu o lumina a spiritului consistenta, alaturi de care personajele si chiar imaginile de fundal sunt supuse unui chin lumesc aproape insuportabil. Acesta din urma apare precum o „umbra a stralucirii eterne” din ceea ce este divin in omul muritor si in exteriorul lui.
George Desvallières transpune in toate tablourile propria sa viziune asupra temelor biblice, a miturilor nereligioase si a realitatii vazute aievea ori numai intuite.
O realitate ancorata puternic in timpul subiectiv in care putea trai omul celei de-a doua parti a secolului al XIX-lea si al primelor decenii din secolul trecut. Cautari si suferinta, indoieli si revelatii, incantare si razvratire – iata cateva dintre dimensiunile spirituale ale tablourilor sale, exprimate prin culori si linii de contur. Mai mult insa decat la majoritatea artistilor de orientare religioasa, la pictorul francez se poate identifica un anume nonconformism, in sensul plasarii intr-un gen de crestinism paralel cu cel oficial, consacrat de-a lungul multor veacuri.
Din perspectiva plastica, utilizarea de culori mai degraba agresive si de scene pe masura ne indreapta spre a vedea acea linie continua a expresionismului ce nu poate fi „intemnitat” in celulele temporale, ci se deplaseaza de-a lungul firului sau rosu, in ideea relevarii esentei crestine a imaginii.
Reperele in cazul de fata nu pot fi decat tablourile ce il infatiseaza pe Dumnezeu Tatal, precum si jertfa lui Iisus intru mantuirea oamenilor, fie pe cruce, fie smulgandu-si simbolic inima din piept, ca dar suprem si renuntare la sine pentru ca pacatele semenilor sa fie iertate.
Impresionant prin pozitionarea Divinitatii supreme, se sugereaza protectia si totodata un avertisment subtil diseminat asupra pamantului si a creaturilor sale. Dar nu numai atat: gestul explicit este accentuat puternic de un simbol regasit si in alte tablouri religioase ale lui George Desvallières.
Cercul cu marginea ingrosata in culori dure, plasat in centrul imaginii, reprezinta deopotriva perfectiunea transumana si intrarea in binecunoscutul tunel catre lumea de apoi, imaginat de nenumarati artisti.
Daca Tatal suprem infatiseaza autoritatea, Fiul poarta pecetea suferintei si totodata al eliberarii interioare datorita constientizarii faptului ca lumea va avea cu atat mai multe sanse de mantuire, cu cat jertfa va fi mai elocventa, mai impresionanta. Pe de alta parte insa, artistul ne ofera o viziune cu totul surprinzatoare asupra Sfintei Fecioare.
In vestirea de catre Arhanghelul Gavriil a Nasterii Mantuitorului, aceasta are chipul indurerat si vesminte izbitor de moderne (expresionismul imaginii este evident), nefiind incununata de aura, in schimb avand in jur un decor domestic, simplu, plin de culoare, al carui echilibru e sugerat de spatiul boltit.
Aura de sfintenie au si muritorii ce si-au jertfit viata in razboaiele pamantesti. Desvallières ii vede astfel in eternitatea cerurilor, dar nu invaluiti de peisajul edenic la care ne-am astepta, ci intr-o alta framantare, care conduce catre finalitatea vietii. In schimb, un mesaj in opozitie cu acesta contine portretele prin care pictorul prefera sa se situeze intr-un cadru familial, bland si linistitor, si nu sa caute un loc privilegiat in fata unor personalitati ale civilizatiei umane.
In multitudinea creatiilor lui George Desvallières – in mod evident influentat de mentorul sau, Gustave Moreau – nu regasim imagini inanimate, fie ca vorbim despre personaje religioase ori mitice, fie despre oameni obisnuiti. E un detaliu aparent minor, care insa releva atasamentul total al pictorului francez de tot ce inseamna omul, cu virtutile si pacatele lui, aflat totusi intr-o devenire continua, oricand datatoare de sperante.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii