Multi dintre noi ar dori sa rataceasca cu iubita prin labirintul unui castel parasit, în cautarea unui loc intim. Altii s-ar multumi cu o „mansarda ploioasa”, vorba lui Nichita. Dar toti suntem astazi coplesiti de frumusetea acestor capodopere arhitecturale care împanzesc Europa si care ne fac nostalgici dupa Evul Mediu. Dar, si acest caz, trebuie sa subliniem ca estetica unui astfel de edificiu a devenit prioritara abia dupa Renastere, cand majestuoasele constructii si-au pierdut rolul de fortareata, devenind doar resedinte de lux, conform rangului celor ce-si permiteau o astfel de… locuinta.
Ca sistem de aparare, fortareata careia treptat i s-a spus castel sau palat, a aparut înca din antichitate si nu avea mari pretentii estetice, ci doar forta de aparare. De altfel, termenul de „castel” a aparut la finele mileniului I, fiind un diminutiv al cuvantului latin „castrum”. Englezii au fost cei care au raspandit acest termen în mai toate limbile europene. Dar spaniolii, de exemplu, spun si „alcazar”, iar rusii spun „kremlin” (substantiv comun, dar la Moscova a devenit substantiv propriu pentru cladirea din Piata Rosie).
Frumusetea castelelor pe care le vizitam fara sa ne stapanim emotia se datoreaza patrunderii în Europa a prafului de pusca si tunurilor. Rolul defensiv si-a pierdut importanta, de vreme ce au devenit vulnerabile. Renasterea a adus marele reviriment arhitectonic si castelele s-au metamorfozat în „simple” resedinte zonale ale marilor (si uneori micilor) nobili. Devenind o problema personala, fiecare proprietar dorea sa aiba o resedinta cat mai frumoasa, fara sa-i lipseasca si elementele defensive împotriva armelor usoare. Turnurile – si în primul rand donjonurile – împlantate în zidurile groase si crenelate sunt la locul lor, iar santurile cu apa si închiderea cu porti rabatile si „etanse” si-au continuat rolul de descurajare a intrusilor.
În schimb, interioarele au atins perfectiunea atat ca utilitate, cat si ca decoratiuni interioare. Luxul exorbitant al acestor resedinte de privilegiati ai societatii a pus la lucru marii artisti ai epocilor trecute, determinand punerea în evidenta a atator maestri ai picturii. Frescele si tapiseriile au atins apogeul dupa secolul XVI si castelele s-au metamorfozat în autentice muzee cu valori artistice nepretuite. Unul dintre cele mai semnificative exemple mi se pare a fi comanda pe care Rubens a primit-o de la Maria de Medici, pentru Luxembourg Palace din Paris, unde maestrul flamand al barocului a lucrat aproape noua ani (a finalizat doar primul ciclu, cu douazeci si patru de capodopere).
În secolul XX, castelele au devenit exclusiv o „problema romantica a celor înstariti care voiau sa se întoarca în timp”, spune criticul de arta Robert Veil. Pe de alta parte, tentatia de a imita frumusetea acelor edificii „apuse” i-a îndemnat pe arhitectii zgarie-norilor americani din primele decenii ale veacului trecut sa proiecteze partea terminala a colosilor ca si cum ar fi niste castele. Ulterior, aceasta moda a lasat loc pragmatismului auster.
În acelasi timp, multe persoane cu dare de mana cumpara castele si le renoveaza, fara a uita sa le puna la dispozitia vizitatorilor. Dar marea majoritate a palatelor sunt în grija statului – cum sunt o parte dintre cele de pe Valea Loarei. Din pacate, estetica acestor edificii coplesitoare a favorizat si aparitia kitsch-urilor, la fel cum splendoarea nudului feminin s-a transformat în „obscenitate vesela”.
PAUL IOAN
Comentarii