Marea cu orizontul nemarginit, valurile Mediteranei, hulele Atlanticului, fluviile cu apele lor dulci care se azvarleau parca in alte ape, toate acestea au alimentat in Evul Mediu atat spaimele cat si visurile. Spaimele sunt legate de invaziile permanente ale vikingilor, normanzilor, sarazinilor. Visurile sunt legate de pamanturi indepartate, de drumuri necunoscute, de dorinta de avere si glorie. Pentru a-si apara viata dar si averile agonisite, locuitorii de pe tarmuri au ridicat pe insulele din apropiere, sau chiar in jurul asezarilor, cetati fortificate, forturi, ziduri de piatra care pareau inexpugnabile.
Unul dintre cele mai faimoase porturi europene, Marsilia, s-a dezvoltat si ea in jurul unui golf, la adapostul unor forturi. In secolul al XI-lea portul a functionat sub dubla autoritate a castelelor Babon si Tolonée care isi imparteau suzeranitatea oraselor „de sus” si „de jos” dar s-a emancipat repede. In secolul al XII-lea o confrerie a Sfantului Duh a declansat o miscare, avand ca scop realizarea unui sistem de aparare a portului. Astfel a luat nastere un lant de 226 ziduri, inele de piatra, intins intre turnul Saint Nicolas si turnul Maubee, distruse de-a lungul vremii si inlocuite cu Turnul Patrat al regelui René care controla intrarea in port in secolul al XV-lea.
Odata cu cucerirea Ierusalimului, in 1099, si crearea Statelor Latine ale Orientului, Marsilia a organizat calatorii, pelerinaje in }ara Sfanta. La ordinul militar al Cavalerilor ospitalieri ai Sfantului Ioan a fost inaltat fortul Sfantului Ioan, detronandu-l partial pe cel italian, cu care si-a disputat taxele de transport ale celei de a treia cruciade (1189-1192), via Mesina si Creta. Marsilia a capatat un cartier din Ierusalim si dreptul de a-si ridica aici propria biserica. Armatorii au sustinut un comert activ cu Levantul, comert care nu s-a intrerupt decat o data cu caderea ultimului bastion franc al apararii, – Sfantul-Ioan-d’Acre – invins datorita tradarii in 1291.
Mai tarziu Marsilia a sustinut fronda principilor impotriva tanarului rege Ludovic al XIV-lea. Regele, neincrezator, dar dornic sa stabileasca o aparare puternica in Mediterana a preferat initial Toulonul. In acelasi timp insa, a dotat Marsilia cu fortul Saint Nicolas iar fortul Saint Jean si-a reorganizat tunurile sale pentru bataie lunga, in larg. Nici un zid insa, oricat ar fi fost de gros, nu a putut apara orasul de ciuma din 1720 care a ucis jumatate din populatie.
A ramas neatins, chiar cu aceasta ocazie inspaimantatorul Castel d’If.
Scopul acestuia era, ca al tuturor constructiilor de acest fel, protectia portului, lucru dovedit din plin cu prilejul unor atacuri dusmane. Importanta sa a fost sesizata de Francisc I la intoarcerea sa din Italia, in 1516. Putin dupa aceea, fortul cu donjonul sau si cele trei turnuri cilindrice adapostea o garnizoana in spatele turnurilor crenelate.
In secolul al XVII-lea, Castelul a devenit o inchisoare de trista reputatie. Aici au fost inchisi protestantii, dupa revocarea edictului din Nantes, in 1685, si, poate, misteriosul personaj cunoscut sub numele „Masca de Fier”. Tot aici a fost incarcerat un oarecare abate, Jose Custodio Faria, om de curte, de care si-a amintit Alexandru Dumas tatal, cand a scris celebrul sau roman „Contele de Monte Cristo”. Abatele este in roman invatatorul si ingerul pazitor al lui Edmond Dantes, care a reusit sa evadeze de aici si sa se razbune, Castelul d’If devenind in literatura un adevarat simbol al abolutismului absurd, din care te poti smulge numai cu inteligenta, tenacitate si curaj.
IRINA STOICA
Comentarii