…Acestea sunt, cu aproximatie, diferentele dintre nudurile lui Rubens, atotputernicele barocului, si nudurile lui François Boucher, adolescentele timide ale rococo-ului francez. Peste ani si mai tarziu cu o etapa a istoriei picturii, francezul de la Curtea lui Ludovic XV îi dadea o replica magistrala flamandului intrat în patrimoniul universal cu ale sale „Trei Gratii” si „Rapirea fiicelor lui Leucip”.
Devoratoare de admiratie masculina, fecioarele duduind de caldura iubirii din panzele lui Boucher (1703-1770) sunt mai tinere si mai suple decat plinutele lui Rubens, care la randul lor anunta viitoarele mame planturoase. Ambele categorii ating perfectiunea, daca ne gandim la realismul cu care respectivii maestrii au privit amestecul de uman si divinitate care este femeia… De altfel, stilul rococo este o prelungire a barocului tarziu si însusi numele curentului este o combinatie între frantuzescul „rocaille” si italienescul „barocco”. La prima vedere, pare o înnobilare a barocului dar fara sa fi eliminata generozitatea formelor. Însa o finete exagerata caracterizeaza acel rococo încantator pe care doamnele de la Curtea împaratului îl visau în noptile fara amanti.
Supletea si eleganta formelor feminine specifice lui Boucher par sa fie o mostenire artistica din partea tatalui sau, Nicolas, un cunoscut artist al dantelelor parisiene. Si din acest motiv, maestrul Boucher a ajuns director al Fabricii regale de goblenuri, primind si titlul de prim-pictor al regelui. Apartinand fara dubii si contestatii elitei artistice franceze ale vremii, pictorul a fost laureat al Marelui Premiu al Romei si a devenit membru al Academiei regale de pictura si sculptura
Dar, poate la fel de important precum aceste merite oficiale, unul dintre atuurile lui Boucher a fost amicitia pe care i-a aratat-o – cu mare dezinvoltura – influenta Doamna de Pompadour. Metresa de prim rang a lui Ludovic XV era cu optsprezece ani mai tanara decat pictorul ei preferat si ne putem gandi ce vedea maestrul la ea, dincolo de vesmintele luxoase care-i împodobeau trupul. Celebrul tablou în care o imortalizeaza pe gratioasa Jeanne-Antoinette (ducesa de Pompadour) a fost realizat în 1750, pe cand ea avea douazeci si noua de ani si un început de decolteu, la limita decentei nobiliare, asfixiat de un nostim papion. Ea tine în mana, evident, o carte a nonconformisul Voltaire.
Frumusetea si vivacitatea nudurilor lui François Boucher nu putea sa lase indiferente si activitatile de defaimare a pictorului, acuzat ca duce pana la nerusinare tendentioasa modalitatea de a prezenta femeia dezgolita. Si detractorii nu erau oricine, printre cei mai virulenti situandu-se însusi enciclopedistul Denis Diderot. Grele cuvinte a aruncat acest „filosof al Luminii” asupra lui Boucher, ajungand pana acolo încat l-a acuzat ca-si „prostitueaza nevasta” – era vorba despre „Odalisca bruna”, o capodopera care avea sa faca furori printre urmasii de breasla ai pictorului. Dar maestrul rococoului francez persevera cu nudurile provocator de divine, mai ales ca printre clientii sai se aflau colectionari putrezi de bogati.
Finetea si eleganta formelor acestui maestru pompadourian l-au îndreptat si spre delicatetea picturii pentru portelanuri si tapiserii. Talentul sau de exceptie l-a facut cautat si printre realizatorii de costume teatrale. A murit în 1770, anul în care se nastea Beethoven…
PAUL IOAN
Comentarii