Ce mult mi-as dori ca onor cititorul sa parcurga aceste umile randuri ascultand faimoasa „La Boheme” (1965) a lui Aznavour! Textul acestei superbe sansonete aduce aminte de celebrul cartier periferic al Parisului, Montmartre, însufletit de o adunatura boema de pictori, sculptori si artisti de cabaret, ale caror rataciri de geniu s-au reunit aici sub deviza „mizeria si arta ne fac fericiti”. De fapt, este vorba despre întamplarea, unica în lumea artei, numita destin colectiv strict localizat. Nicaieri în lume si în istorie nu veti mai gasi o asemenea aglomerare de talente dumnezeiesti, care, pentru o supa de gaina si un pahar generos de „zeita verzuie” (tulburatorul absint) decorau peretii tavernei cu opere cu care astazi ti-ai putea cumpara un iaht.
O simpla enumerare care zgaltaie istoria artei ar fi, poate, suficienta. Si-au încrucisat destinele în Montmartre van Gogh, Monet, Dali, Picasso, Renoir, Pissaro, Matisse, Derain, Degas, Utrillo, Toulouse-Lautrec, Alfred Jarry si peste toti, regina Suzanne Valadon. Nu te furnica pielea cand stii ca acesti pamanteni (oare?) si-au pasat unul altuia mucul de tigara ieftina si iubitele, în acelasi perimetru olimpian numit Montmartre?
Sa-mi fie iertata digresiunea, dar as vrea sa apelez la doua butade celebre, pentru a sintetiza acel savoir vivre al artistilor divini din „Muntele martirilor” (asa se traduce Montmartre, dupa locul unde Saint Denis, episcopul Parisului, a fost decapitat în 250, devenind patronul Frantei). Prima butada se refera pictorita Suzanne Valadon, model de lux în adolescenta pentru multi pictori de aici si fosta acrobata la circ. În 1883, ea a nascut un baiat cu tata incert. Cu pruncul în brate, s-a dus la Renoir si i-a spus ca e fiul sau. Acesta s-a uitat la bebelus si i-a spus: „Ce colorit urat are! Nu-i al meu”. Femeia s-a dus apoi la Degas, i-a spus acelasi lucru, iar Edgar i-a raspuns: „Are forme oribile, nu-i al meu!”
Cand baietelul a împlinit opt ani, Suzanne l-a cunoscut pe Miguel Utrillo care, ascultand povestea, i-a spus femeii: „Sunt mandru sa-mi pun numele pe o opera a lui Renoir sau a lui Degas. Baiatul se va numi Maurice Utrillo!” Asa si-a capatat numele viitorul faimos pictor din Montmartre.
A doua butada e mai scurta. Scriitorul Alfred Jarry a murit aici la numai 34 de ani, din cauza obiceiului de a înlocui mancarea cu bautura. A fost întemeitorul teatrului absurdului (vezi „Ubu Roi”, traducere in romana de Romulus Vulpescu) si al stiintei la fel de absurde numite patafizica (parodie a metafizicii). Pe patul de moarte, acest adorator al licorilor euforizante a spus: „Dati-mi o scobitoare!”
Perioada de glorie maxima a cartierului geniilor artistice din Montmartre a fost 1905-1909, iar debutul s-a petrecut pe la mijlocul secolului XIX, cand Napoleon III l-a angajat pe urbanistul baron Haussman sa faca din Paris cel mai frumos oras din lume. Planurile acestuia au marginalizat saracimea, alungand-o spre periferie si distrugand viata sociala molcoma si alambicata din centru. Asa a devenit Montmartre un refugiu al nevoiasilor.
Aflata pe o colina ce domina Orasul Luminilor, aglomeratia de artisti ce traiau de pe o zi pe alta a fost providentiala pentru arta secolului XX. Viata vesela si mizera se potrivea de minune cu boemia din sufletul artistilor, cu toate dramele petrecute aici (de pilda, moartea în delir alcoolic a lui Modigliani si sinuciderea iubitei sale însarcinate în luna a noua, care s-a aruncat de la fereastra, la doua zile dupa înmormantare). Cuibul de locuinte ultramodeste ale artistilor de numea „Le bateau-lavoir”. În traducere libera, „Corabia spalatoreselor”. Rufe „sacre” puse la uscat, în arondismentul XVIII, unde, în tinerete, fusese primar însusi Georges Clemenceau.
P.S. Dans son nouveau decor/ Montmartre semble triste/Et les lilas sont morts… La Boheme.
PAUL IOAN
Comentarii