Unul dintre cei mai mari artisti ai scolii venetiene, "Stapân al tarâmului dogilor" în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, Paolo Calliari (Cagliari) zis Veronese ("Cel din Verona"), s-a numarat printre putinii pictori italieni care si-au modificat, de-a lungul carierei, conceptia artistica. Adorat la Verona natala si la Venetia (resedinta principala), marele maestru renascentist a fost si unul dintre foarte putinii familisti ai breslei, neavând o viata boema în adevaratul sens al termenului. Sansa lui Veronese (1528-1588) s-a numit Antonio Badile, pictor veronian in al carui atelier s-a format in adolescenta si caruia i-a ramas fidel prin unele trasaturi stilistice (vigoarea formelor si a culorilor), toata viata. Ca si în cazul altor mari maestri, Veronese a dobândit o maturitate artistica precoce. Demonstratiile geniului sau în a vizualiza scene biblice au fost facute inainte de a implini treizeci de ani.
Lucrarile sale de la catedrala din Mantova si apoi frescele palatului ducal din Venetia l-au consacrat la vârsta de 26-27 de ani. Stralucire, luminozitate, armonie – iata caracteristicile prin care maestrul imbina manierismul (de obsesia perfectiunii trupului uman nu s-a putut detasa niciodata) si tendintele realismului renascentist. Spre deosebire de alti pictori uriasi ai "cinquecento"-ului italian, încadrarea scenica este la Veronese uluitoare prin generozitatea elementelor arhitecturale prezente în lucrarile sale de dimensiuni impresionante.
Iubit de nobilime si de înaltii clerici, Veronese ajunsese sa picteze pe aceeasi tema pentru mai multi comisionari, în diverse locatii de prima marime din Venetia si nu numai. Din pacate pentru linistea artistica de care avea nevoie orice geniu fecund, maestrul a parcurs un episod trist în anul 1573, când procurorii Inchizitiei l-au interogat cu privire la capodopera sa intitulata initial "Cina cea de taina" (aflata în refectoriul manastirii San Giovanni e Paolo).
Din fericire pentru istoria artei, s-a pastrat stenograma interogatoriului dintre Veronese si marele maestru al "Tribunalului sacru" din ziua de 18 iulie 1573, tiparita pentru prima oara în afara Italiei în 1905 (arhiva Crawford, Anglia). Desi ar fi extrem de interesanta reproducerea întregului dialog, voi selecta doar câteva reprosuri inchizitoriale care tin de acuratetea doctrinara a ultimei Cine a lui Iisus.
Marele maestru se arata indignat de prezenta bufonilor si a "germanilor" – intr-o incinta alaturata celei în care se aflau cei 12 discipoli -, de personaje "neobisnuite" cum ar fi: cel se scobeste intre dinti, cel care vorbeste cu un papagal, niste câini, cel al carui nas sângereaza, ca sa nu mai vorbim de Simon Petru, care transeaza un miel (fiind vorba de Pastele evreiesc, Pesah-ul, respectat si de Iisus si discipoli, toti nascuti evrei).
"Sunt inventiile mele, s-a aparat demn Veronese, si nu m-am gândit la aspectele biblice intrinseci, când am compus scena". (Trebuie sa subliniez ca prezenta "germanilor" sub acelasi acoperis, dar nu în aceeasi incinta cu Iisus, era considerata o condamnabila apreciere a curentului protestant de atunci, dusman de temut al romano-catolicismului). Consecinta? Inchizitia i-a cerut sa refaca acea capodopera monumentala. Reactia lui Veronese? Nu a modificat absolut nimic, doar titlul cu care celebra pânza a intrat în istorie: "Festin în casa lui Levi"… "Erezia" maestrului învinsese, nonconformismul triumfa.
PAUL IOAN
Comentarii