Notiunea de muzeu ne duce aproape intotdeauna cu gandul la artele plastice, insa in realitate aceste institutii de cultura sunt mult mai cuprinzatoare, oferind publicului unul dintre valorile sale cele mai de pret: cunoasterea.
Se poate spune ca un muzeu (in limba greaca, mouseion inseamna „templul muzelor”) reprezinta o „scoala” in care putem beneficia de informatiile si competentele primite de la muzeografi. Oficial, in afara de arte, acestea acopera alte doua mari domenii: stiintele naturii si arheologie, fiecare cuprinzand numeroase sectiuni distincte sau de granita.
Oricare ar fi aria asupra careia ne oprim atentia, e bine de observat ca toate muzeele si colectiile au patruns treptat in circuitele turistice, care ofera oportunitatea cunoasterii unor detalii esentiale din evolutia civilizatiei umane a tuturor timpurilor.
Aceasta se intampla datorita constientizarii valorilor de prim interes si de importanta vitala pentru societate, fie ca intereseaza ori nu in mod deosebit originea si modul de procurare sau de „reunire” a obiectelor expuse. Afirmatia aceasta nu este intamplatoare, ea fiind accentuata permanent de catre muzeologii autentici. Sa ne referim numai la prazile de razboi, surse imense de imbogatire pentru multi dintre jefuitorii institutiilor si bunurilor respective, precum si la acei colectionari pentru care pasiunea a devenit o reala patologie de neoprit.
Este foarte important insa, inainte de toate, sa stim ca intr-un loc anume gasim asemenea valori si ce anume reprezinta ele si autorii lor. Din motive lesne de inteles, aici vom zabovi asupra artelor care au beneficiat de atentia oarecum speciala a unor personaje istorice inca din Antichitate. Si nu neaparat din motive estetice, spirituale, ci datorita importantei creatiilor artistice in cunoasterea trecutului si in tendinta logica de anticipare a unor evenimente viitoare de amploare.
Un obiectiv uman explicabil deriva din faptul ca si artele, la fel ca fiecare domeniu al vietii reprezinta o sursa de putere pentru cine isi insuseste operele respective si le intelege exact. In vechiul Egipt au aparut primele spatii de acest fel in Alexandria (cu incepere din jurul anilor 280 i.Chr.) gazduind un loc de strangere a obiectelor destinate insotirii faraonilor in viata de apoi, dar care nu putea fi vizitat de publicul larg.
In mod similar, Babilonul a intreprins un real „pionierat” in expunerea prazilor de razboi, lucru glorificat si dus la niveluri superioare de greci si de romani. Iar aceasta strategie – in mod evident, absolut condamnabila, din nenumarate motive – a continuat fara intrerupere, pana in epoca moderna si contemporana.
Oarecum in paralel, imparatii, regii si celelalte clase privilegiate au tinut pasul cu aceasta metoda de imbogatire si demonstratie de putere obtinuta prin bogatie. Ceea ce este in schimb remarcabil se refera la promovarea si stimularea artelor prin atragerea creatorilor in domeniu de catre persoane instarite sau/si iubitoare cu adevarat de valori estetice, spirituale.
Renasterea din tarile occidentale a reprezentat in acest sens un apogeu al dezvoltarii colectiilor si muzeelor, Italia si Franta fiind un focar al fenomenului. Cu toate acestea, vreme de circa doua secole (dupa afirmarea unor genii in pictura, arhitectura si sculptura, precum Leonardo da Vinci si Michelangelo, pentru a mentiona numai doi giganti ai artelor), exponatele au ramas accesibile doar membrilor burgheziei.
In prezent, istoricii domeniului mentioneaza o epoca destul de tarzie in aparitia muzeelor ca institutii de cultura. Astfel, sunt remarcate British Museum din Londra (1759), muzeul din Dresda (1760), Palatul-muzeu Hermitage din Sankt Petersburg (1764), Vatican (Roma, 1782), Luvru (Paris, 1793) si multe altele. Potrivit datelor comunicate de UNESCO, in intreaga lume se afla in total peste 95.000 de muzee.
Nu trebuie insa uitate celelalte institutii, mai modeste (colectiile, casele memoriale), dar nici faptul ca pe mapamond exista si numerosi colectionari particulari, unii dintre ei veritabili „vanatori” de asemenea comori inestimabile, ce apartin, in realitate, intregii omeniri.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii