Pentru cine a avut curiozitatea sa citeasca biografiile dedicate lui Michelangelo Buonarroti, nu mai trebuie precizat ca afirmatia din titlu este una din etichetele cu care contemporanii marelui renascentist îl gratulau pe artist. Din pacate – daca ne putem permite sa spunem asa – în arta „geniului din Caprese” este divinizat trupul barbatesc. Splendoarea reliefului muscular masculin a mers atat de departe, încat a ajuns sa-i scandalizeze pe înaltii prelati ai Sfantului Scaun, atunci cand uriasa fresca „Judecata de Apoi” (de deasupra altarului Capelei Sixtine) le-a fost prezentata…
Cine a avut sansa de a intra în biserica Santa Maria del Santo Spirito din Florenta, a putut admira un crucifix de lemn (policromie). Lucrarea a fost realizata de Michelangelo în 1492 (pe cand avea saptesprezece ani) si poate ca trebuie facuta o precizare importanta: sculptura respectiva a fost facuta pentru clericii de acolo din recunostinta. Adolescentul fusese lasat, la insistentele sale, sa analizeze… cadavrele din spitalul asociat bisericii.
A fost, probabil, una din amintirile de importanta exceptionala pentru spiritul viitorului maestru. În acele momente, Michelangelo constientiza cat de mult este atras de frumusetea corpului uman sau, în cuvintele sale, de „maiestria Creatorului în a zamisli oameni”… Întamplarea aceea, trecuta de multi cu vederea, avea sa fie peste ani materializata cu o genialitate inegalabila pe bolta Capelei Sixtine, cand unele episoade din Geneza ne fac sa credem ca artistul se credea el însusi un Creator al perfectiunii.
Michelangelo (1475-1564) a venit pe lume (Caprese, Toscana) într-o familie „speciala”. Tatal sau, magistratul Lodovico di Leonardo di Buonarroti di Simoni credea ca este un descendent al familiei celebrei Matilda de Canossa (1046-1115), mare sustinatoare a Sfantului Scaun, numita „Marea contesa de Toscana”. Dar nici macar biograful Giorgio Vasari nu lamureste aceasta încrengatura, cu toate ca Michelangelo era convins ca este urmas al faimoasei doamne.
Al doilea dintre cei cinci fii, viitorul maestru ramane orfan de mama si tatal sau îl lasa spre crestere unui taietor în marmura din Settignano, localitate din apropierea unei cariere de marmura detinute de familia Buonarroti. Acolo s-a familiarizat cu dalta si ciocanul, acolo a respirat pulberea alba si a descoperit ce forme minunate pot iesi din truda mainilor sale. Apreciat de cei din jur pentru talentul sau evident fata de cel al altor adolescenti, Michelangelo este trimis sa învete pictura cu Domenico Ghirlandaio si sculptura cu Bertoldo din Giovanni.
Cu acesta din urma, tatal sau face o întelegere: pentru fiecare reusita, Bertoldo sa-i plateasca fiului sau o suma, pentru a-l încuraja. Numai ca fiul (avea paisprezece ani pe atunci) nu avea nevoie de astfel de stimulente. Atractia irezistibila pentru sculptura se conturase deja si ea se va manifesta toata viata – el considerandu-se în primul rand sculptor. Dar geniul bun pentru cariera sa a fost Domenico Ghirlandaio.
Si asta pentru ca atunci cand Lorenzo de Medici i-a cerut doi baieti talentati pentru scoala sa din Florenta, el i-a trimis pe Michelangelo si pe Francesco Granacci (un bun prieten, care l-a ajutat si la partea tehnica a realizarii frescelor din Capela Sixtina, în 1508). A fost marea sansa de a ajunge în lumea buna a artelor si a filosofilor italieni (l-a întalnit si pe Pico della Mirandola) si unde s-a familiarizat cu platonismul si neoplatonismul. Poate ca în acei ani, Michelangelo a devenit adeptul dragostei platonice în dauna celei carnale, idee care-l va domina toata existenta si-i va creiona relatiile cu femeile. Despre legaturile omenesti ale sale, în numarul viitor.
PAUL IOAN
Comentarii