Cu mult înainte de a se declansa prigoana împotriva fetelor scheletice prezentatoare de moda, un artist a avut „obraznicia” de a lansa arhetipul femeii corpolente dar fericite de conditia ei umana. În pofida faptului ca imaginea femeii conteaza în privinta succesului ei social (afectiv si profesional), un artist fara prejudecati a avut ambitia de a se pune de-a curmezisul curentului numit prin telenovele „90-60-90”, dovedind o înversunare si o tenacitate uimitoare. Si femeia imperfecta poate gusta din toate placerile vietii – aceasta poate fi emblema celebrului pictor contemporan Fernando Botero.
Nascut la Medellin (Columbia) în 1932, Botero este considerat un adept convins al artei neo-figurative si barocului modern. Pictor si sculptor deopotriva, atasat de proportiile exagerate ale personajelor sale – oameni sau animale –, acest talentat artist si-a faurit o conceptie artistica proprie pe care nu încearca s-o rationalizeze, afirmand ca la baza artei sale sta intuitia. Baiat sarac, Botero si-a sustinut singur studiile (în tara natala si în Spania si Franta) prin operele sale. A debutat cu ilustratii pentru reviste din Bogota, pentru a urma liceul.
S-a afirmat repede pe plan national – prima expozitie personala a deschis-o la doar douazeci de ani. Pentru a-si largi orizontul artistic si cultural, i-a studiat pe clasici în Spania, unde a devenit un adorator al lui Goya si Velázquez. Se întretinea facand copii dupa marii maestri si vanzandu-le turistilor. Aplecarea spre disproportia trupului, spre „obezitate”, s-a definitivat o data cu stabilirea sa la New York, în 1960.
Multi experti au crezut la început ca Fernando Botero promoveaza un umor fin, o ironie mascata sub forma seriozitatii subiectelor sale. Tentat si el de obsesiile frumosului si placerii, columbianul nu a renuntat la corpolenta nici cand în compozitiile sale triumfa tandretea si dragostea. Mai mult, pentru a demonstra celor suspiciosi ca nu glumeste, Botero a aplicat aceeasi conceptie artistica si sculpturilor sale. Si animalele si oamenii fauriti din bronz (în special) sunt la fel de neobisnuiti pentru o arta a frumosului. În anii 70 era deja clar faptul ca nu glumeste deformand „proportiile de aur”, ci aceasta este lumea pe care o creeaza fara ezitare, un univers dictat de subconstientul unui mare artist.
Am putea spune, cu riscul de a gresi, ca Fernando Botero vrea cu orice pret sa socheze, ca de fapt el caricaturizeaza femeia pentru a gasi în mod facil originalitatea într-o epoca în care este foarte greu sa te distingi de predecesori. Însa maestrul ne marturiseste ca asa „simte” el sa se exteriorizeze si nu cauta explicatii. El însusi este un barbat normal ca proportii si nu are nici un complex de inferioritate în acest sens. „Marca Botero” este de decenii apreciata în lumea artistilor si uneori se fac referinte – poate exagerate – la femeia baroca a lui Rubens.
În articolul anterior, mi-am permis sa fac aluzie la femeia obeza a lui Lucian Freud, la care nuantele ironice ale autorului sunt, dupa opinia mea, evidente. Însa nepotul lui Sigmund Freud nu si-a facut o emblema din reprezentarea imperfectiunii nudului feminin, asa cum constatam la maestrul columbian. Cu toate acestea, unele lucrari ale lui Lucian Freud se vand exceptional de bine, spre deosebire de picturile pe panza ale columbianului. Poate ca în compozitiile lui Botero se poate observa si o naivitate premeditata, o simplitate dezarmanta în comparatie cu minutiozitatea anatomica a lui L. Freud. Dar nici unul, nici celalalt nu au ajuns la maiestria „parintelui barocului”, flamandul Peter Paul Rubens.
PAUL IOAN
Comentarii