Un tanar pictor abia sosit la Roma (prin anul 1570) îi spune papei Pius V ca vrea sa refaca una dintre cele mai impresionante fresce ale Capelei Sixtine, si anume „Judecata de Apoi”. Era opera lui Michelangelo, iar motivatia noului-sosit în lumea artistica a Cetatii Eterne a fost: „Michelangelo era un om bun, dar nu stia sa picteze”… Au fost vorbele unuia dintre cei mai controversati nonconformisti pictori, cunoscut dupa moartea sa sub numele de El Greco.
Domenikos Theotokopuolos (1541-1614) s-a nascut în Creta, pe atunci parte a Republicii Venetia. Cariera sa artistica si viata sa personala sunt pline de întrebari generatoare de speculatii. Stilul sau inconfundabil îl plaseaza în arta post-bizantina asociata cu elemente de manierism si renascentiste tipic venetiene. Siluetele alungite si pe alocuri „contorsionate” sunt un element definitoriu pentru a-l asocia, dupa unii critici, cu un curent non-natural, precursor al expresionismului si cubismului.
Cromatica sa este deseori considerata a fi „fantasmagorica”, deci la fel de nefireasca precum trupurile omenesti, parca vazute printr-o oglinda mincinoasa. Cu toate criticile carora le-a facut fata de-a lungul carierei sale – primite atat la Roma, cat si la Toledo (dupa stabilirea în Spania), El Greco a fost consecvent cu crezul sau artistic si asta i-a adus dificultati financiare. „Încapatanarea” sa l-a costat mult, fiindu-i-se refuzate multe comenzi importante.
De altfel, si trecerea sa de la mediul ortodox grec în care s-a nascut la cel catolic – la care s-a adaptat si pe care si l-a însusit, considerandu-se în testament un „catolic devotat” – i-au atras deseori neîncredere si scepticism. Poate ca acestea sunt, foarte pe scurt, motivele pentru care El Greco a fost uitat veacuri la rand, fiind revalorizat abia în secolul XX. Unicitatea operelor sale a fost o alta cauza a lipsei de urmasi ai stilului inventat de maestrul cretan.
Posteritatea n-a fost deloc indulgenta cu El Greco. Unii l-au considerat un „excentric preocupat de profunzimile constiintei sale”, altii un „sensibil pana la nebunie”. Exista voci care afirma ca îl speria lumina soarelui si ca de aceea fiecare personaj al sau are propria lumina, ca si cum ar face parte din lumi diferite si îmbinate ad-hoc. Însusi El Greco marturisea ca se concentreaza pe întuneric, pentru ca îi era suficienta „lumina sa interioara”.
În secolul XX s-au gasit doctori care sa-l diagnosticheze cu astigmatism, dar au fost contrazisi de cei care puneau disporportiile morfologice pe seama unei originalitati fortate si a dorintei imperioase de contrazicere a curentelor epocii sale, inclusiv a începuturilor barocului. Cert este ca la Cézanne si la Picasso („Domnisoarele din Avignon”) se vad influente ale sale.
Parca împotriva tuturor, maestrul „redimesioneaza” si trupurile Pruncului Iisus si al lui Ioan Botezatorul – din panza „Familia Sfanta” – facandu-i mult mai „varstnici” pe bebelusi. Si, în sfarsit, au existat psihiatri care credeau ca au descoperit în distorsiunile lui El Greco un „homosexualism latent”… Maestrul a avut în mod sigur o iubita, pe Dona Jeronima, cu care a avut un fiu, dar cu care nu s-a casatorit niciodata. A amintit-o, totusi, în testamentul sau… Printre cei care l-au elogiat pe El Greco se afla Vangelis si Nikos Kazantzakis, care si-a intitulat autobiografia „Declaratie catre El Greco”.
PAUL IOAN
Comentarii