Contemporan si prieten cu Victor Hugo, Eugène Delacroix (1798-1863) a reprezentat explozia romantismului in pictura franceza, o eruptie de vitalitate si spectacol care nu era pe placul unui neoclasic la moda cum era Dominique Ingres.
Denumit multa vreme „diletantul”, acest sensibil „degustator” al starilor emotionale din legendele istorice a cucerit publicul francez cu acea capodopera care simbolizeaza spiritul revolutionar al secolului XIX: „Libertatea conducand poporul”. Fiu al prefectului de Bordeaux, Delacroix a fost intreaga viata protejat de celebrul politician francez Talleyrand si de nepotul acestuia, ducele de Morny (frate vitreg cu Napoleon al III-lea). Dar viata a fost in acest mod generoasa cu viitorul mare pictor din cauza unui adulter al mamei sale. Povestea trista a tatalui sau, Charles Delacroix, arata ca acesta si-a pierdut potenta in 1797, cand a fost operat de tumora la organul sexual. Tatal sau ilegitim a fost Talleyrand, cel care, desi nu l-a recunoscut oficial, l-a sprijinit financiar foarte mult timp. Dar marele maestru al politicii externe s-a bucurat sa aiba un fiu devenit mare maestru al picturii romantice si care a deschis calea catre utilizarea obsedanta a culorilor in dauna formelor clare (asa cum facea academismul).
Am putea spune mai pe sleau ca Delacroix nu si-a „pierdut” prea mult timp cu teme relaxante. El a dat lovitura in breasla sa de timpuriu, prin exceptionala panza „Barca lui Dante”, inspirata dupa „Pluta Meduzei” a lui Gérucault. Avea numai douazeci si patru de ani si anunta o revolutie in privinta scenelor dinamice si cu personaje de o expresivitate impresionanta. Avea sa continue pe aceeasi linie a dramatismului – violenta si suferinta – cu „Masacrul din Chios” si „Ruinele Missolonghi” – ambele inspirate de atacurile turcesti asupra populatiei grecesti. Ambele capodopere, realizate si in memoria amicului sau Lord Byron, au fost etichetate ca reprezentand „fortele sublimului in arta” – asa cum se exprima un alt prieten al pictorului, Charles Baudelaire.
Obsedat de dramele istoriei, ultrapasionalul Delacroix propune publicului o alta capodopera, „Moartea lui Sardanapal” (rege asirian), in care ferocitatea calailor se imbina cu senzualitatea femeilor sacrificate. Era semnalul pentru marea realizare a vietii sale, si anume „Libertatea conducand poporul”, in care parisienii au in frunte o femeie ce poarta tricolorul francez si este neinfricata in fata dusmanului. Insemnatatea acestei panze de exceptie a fost uluitoare: ea l-a inspirat pe sculptorul Frédéric Bartholdi sa proiecteze Statuia Libertatii (1886, daruita americanilor), iar copilul de langa eroina anonima a devenit celebrul Gavroche din „Mizerabilii” lui Victor Hugo.
Insa Delacroix a realizat si alte „raritati” picturale, cum ar fi portretele lui Chopin si George Sand, ca si al lui Nicoló Paganini. Plecat in Algeria pentru perioada sa orientalista, maestrul si-a regasit dramatismul in acea societate molcoma pictand tigri si lei – panze care ne aduc aminte de un preferat al pictorului, si anume Rubens… Se stiu putine despre viata personala a lui Delacroix, care in ultimii ani ai vietii s-a retras departe de public. Renoir, Manet si Degas i-au fost elevi postmortem in privinta obsesiilor cromatice.
PAUL IOAN
Comentarii