Zo’é sunt o comunitate redusa, relativ izolata, de bastinasi amazonieni, care traiesc din timpuri imemoriale in inima junglei din nordul Braziliei. In anii 1940 si 1950, vanatorii de jaguari au tulburat pentru prima data linistea padurii multimilenare.
Misionari aducatori de moarte
Putin mai tarziu au fost urmati de cautatorii de comori si culegatorii de nuci braziliene. Zo’é au avut doar contacte ocazionale cu lumea exterioara pana in 1975, cand un avion de cercetari mineralogice a survolat una dintre comunitatile lor. Cu timpul, misionarii evanghelisti au adunat informatii despre existenta lor si in 1987 misiunea Noile Triburi a amenajat un avanpost si o pista de aterizare la marginea teritoriilor acestora.
Primul contact efectiv cu Zo’é a avut loc in 5 noiembrie 1987, dupa ce indienii ii observasera in secret pe misionari mai mult timp, amuzandu-se uneori de nepriceperea albilor la vanatoare si la deplasarea prin jungla, cum avea sa povesteasca mai tarziu un bastinas.
Asa a inceput tragedia si pentru acest trib. Indienii si-au instalat locuintele tot mai aproape de misiune, atrasi de schimburile in natura prin care puteau primi macete, cutite, caserole, unelte pentru pescuit, dar au contactat si boli fata de care nu aveau niciun fel de imunitate. Gripa, tifosul, malaria, rujeola au facut ravagii in scurt timp, reducand drastic populatia Zo’é. Un sfert din acestia au pierit astfel numai pana 1988! Era, de altfel, exact fenomenul care a decimat de-a lungul secolelor triburile Amazoniei si nu numai (vezi si cazul amerindienilor de pe continentul nord-american), dupa venirea omului alb si a „civilizatiei” acestuia.
Poligamie, poliandrie, ritualuri…
Treptat, si cu ajutorul unor echipe medicale guvernamentale, situatia s-a stabilizat, astfel ca Zo’é numara astazi circa 250 de membri. Ei pastreaza inca stravechile obiceiuri, traditii si reguli de existenta. Distinctiv pentru aceasta populatie este purtatul unui cilindru de lemn – m’berpot – introdus intr-o incizie din buza inferioara, practica transmisa candva de un stramos pe nume Sihie’abyr.
Inca de la 7 ani baietii sau 9 ani fetele, copiilor li se perforeaza aceasta buza, cu un os ascutit de la laba unei maimute-paianjen, in cadrul unui ritual de trecere la varsta adulta. In orificiu se introduce un baton mic de lemn, care va fi schimbat cu unele tot mai mari, pe masura ce acestia cresc. Femeile poarta coafuri acoperite cu podoabe foarte elaborate, care le acopera pieptul si abdomenul, confectionate din pene albe de vultur regal, si isi picteaza corpul cu urucum, o pasta de culoare rosu-aprins obtinuta din seminte pisate de roucou, planta specifica junglei amazoniene.
Zo’é traiesc in case mari, dreptunghiulare, cu acoperisul din frunze de palmier si deschise pe toate laturile. Aici coabiteaza mai multe familii, fiecare cu bucataria sa si cu spatiu pentru intinderea hamacelor. Interesant e ca fiecare barbat si femeie poate avea oricati parteneri doresc si deseori se intampla ca un barbat sa se casatoreasca cu o fiica a actualei sotii de la alt barbat.
Ritualurile insotesc toate evenimentele vietii, de la nastere la moarte, prima menstruatie la fete si primul tapir vanat de baieti, cea mai mare ceremonie colectiva, numita Seh’py, celebrand aceste momente importante. Cu ocazia respectiva, barbatii poarta fuste lungi din fibre vegetale si, impreuna cu femeile, danseaza toata noaptea, insotiti de cantecele specifice. In acest timp se consuma o bautura nefermentata care da, de altfel, si numele ceremoniei. In zori, barbatii termina bautura, apoi o regurgiteaza impreuna.
Pitoresc, fascinatie, dar si drama – iata cateva caracteristici evidente ale populatiei Zo’é. O comunitate straveche, al carei destin este deja pecetluit.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii