Pe masura ce ne indepartam de Renastere, interesul pentru teme religioase incepe sa paleasca, iar ideile iluminismului si nonsalanta lui Voltaire ii determina pe maestrii picturii sa se indrepte cu predilectie spre o tematica „pagana”. Mitologia si apologia femeii sublime devin subiecte cu ajutorul carora se poate face o cariera de exceptie. Un astfel de creator al idealului de femeie a fost si Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), marele maestru crescut in disciplina neoclasicismului francez – a fost elevul prestigios al lui David – si evadat in romantism, spre satisfactia unui alt mare admirator al sau, Delacroix.
Nascut intr-o familie modesta (mama analfabeta si tatal pictor amator), Ingres a fost unul dintre putinii pictori ai secolului XIX care nu si-a putut termina studiile elementare, si asta l-a urmarit toata viata. Se spunea despre el ca ii citise doar pe Homer, Virgiliu si Dante, insa interesul sau pentru studiul clasicilor picturii si uriasul talent nativ l-au facut sa treaca lesne peste toate obstacolele intelectuale. Tanarul Ingres avea trei vocatii native tulburatoare si anume inclinatia pentru forma, culoare si muzica. Interpret autodidact la vioara, el a cantat alaturi de Paganini pe cand se afla la Roma. Din acest motiv expresia frantuzeasca „violon d’Ingres” a devenit celebra (insemnand al doilea talent), mai ales dupa succesul nebun al fotografiei omonime a lui Man Ray.
Si Ingres a fost atras de mitologie, iar abilitatea sa de a face portrete a fost uluitoare si l-a ajutat sa-si castige painea in vremuri de restriste (dupa caderea lui Napoleon). Parca era un fotograf care imortaliza fizionomii cu o usurinta uimitoare. Dar daca vorbim despre mostenirea tematica a acestui academist adorator al lui Rafael, transformat intr-un romantic respins de critica, atunci trupul femeii este cel care ni-l dezvaluie cel mai elocvent. Primul sau mare succes in ceea ce priveste nudul feminin – care starneste comentarii aprinse si astazi – a fost „Marea odalisca” (1814), femeia ireal de frumoasa si ireal de „anormala” anatomic.
Este greu de intuit ce a fost in mintea maestrului atunci cand a ales sa distorsioneze corpul concubinei sultanului – tema orientalista la moda in epoca – mai ales ca panza ii fusese comandata chiar de o femeie. Este vorba despre sora mai mica a lui Napoleon Bonaparte, Maria Annunziata Carolina Bonaparte, sotia lui Joachim Murat, print al regatului de Napoli si Sicilia. Conturul foarte precis ne duce cu gandul la manierism, dar aceasta femeie magica este expresia romantismului prin acuratetea culorii epidermei si misterul din privirea aruncata peste umar. Expertii au stabilit ca lungimea anormala a coloanei vertebrale s-ar explica prin cel putin trei vertebre in plus, iar mana stanga este mai scurta decat dreapta. Pozitia pelvisului este si ea nefireasca si aduce aminte de Madame Récamier a lui David. Magia acestei fiinte ireale consta in faptul ca, desi nu este voluptuoasa din cauza slabiciunii ei, este totusi senzuala prin liniile curbe perfecte si pozitia picioarelor. Multi s-au intrebat: Cum poate sa-i placa sultanului o astfel de odalisca?
Iar Ingres a raspuns multi ani mai tarziu, prin alta panza celebra si emblematica: „Baia turceasca”. Aici maestrul a adunat toata feminitatea nudurilor sale, revenind la formele care in mod traditional alcatuiesc senzualitatea exploziva. Marea odalisca ramane astfel exceptia pe care natura o poate crea, pentru a demonstra ca imaginatia unui pictor de geniu il poate sfida pe Creator.
PAUL IOAN
Comentarii