Intre zâmbetul sagalnic al Madamei de Pompadour si încruntarea dojenitoare a iluministului Denis Diderot, François Boucher (1703-1770) a ales fara ezitare erotismul dulce-îmbietor, fie el mitologic, bucolic sau de alcov nobiliar. Boucher este, as putea spune, inventatorul femeii-rococo. Delicata si plinuta, departe de a fi planturoasa, femeia acestui francez ultrasensibil este urmasa personajelor feminine ale lui Rubens, care ne sfidau cu rotunjimile lor voluptoase. Dar femeia lui Boucher trage mai putin la cântar, este mai molcoma în atitudinile sale si la fel de indiferenta fata de indiscreti, caci se simte zeita.
Nascut la Paris si având un tata artist-decorator (ceea ce va practica si fiul sau, mai mult ca pe un hobby), François Boucher a avut o ascensiune profesionala uluitoare, primind la numai douazeci de ani „Marele Premiu al Romei” – fara sa fi avut studii de specialitate -, iar la douazeci si opt de ani intra definitiv în elita artistica, fiind acceptat în Academia regala de arta. Ulterior, el a fost numit chiar rector al Academiei, simultan având si functia de conducator al fabricii regale de goblenuri.
Apogeul recunoasterii oficiale a geniului sau artistic îl dobândeste la 63 de ani, când devine prim-pictor al regelui (1765). Unii spun ca aceasta înalta consideratie se datoreaza amicitiei strânse dintre artist si Madame de Pompadour, considerata pe atunci prim-concubina a lui Ludovic XV. Însa critica îl vedea, înca din timpul vietii, drept marele maestru al stilului rococo – stil care se confunda cu optiunile artistice ale celebrei favorite regale.
Evitând cu obstinatie temele religioase, Boucher cauta linistea sufleteasca în toate scenele sale, iar femeia este cea care are menirea de a asigura placerea de a trai. Nudurile sale aduc în fata privitorilor tinere care-si etaleaza cu dezinvoltura nurii, parca dorind sa demonstreze pretendentilor ca reprezinta femeia pregatita din toate punctele de vedere pentru maternitate. Aidoma femeii lui Rubens, ele sunt doar vag ademenitoare, iar expresia fetei si limbajul corpului nu ne pun în fata unor aventuriere cu nuante de asa cum vom gasi mai târziu la impresionistii francezi.
Însa moralisti contemporani, cu un cuvânt greu în epoca – printre care si Diderot – au ajuns sa-l acuze de „apologia prostituatei de lux”, considerând unele pânze drept licentioase. Mai mult, unii detractori s-au pretat sa-l puna la zid pentru „prostituarea artistica a propriei neveste”. Pudinbonzii aveau doua argumente. În primul rând, se stia ca îsi folosea fermecatoarea sotie drept model. Apoi, Boucher, adept al mitului odaliscei, a realizat doua variante ale aceleasi teme pline de voluptate: „Odalisca blonda” si „Odalisca bruneta”. Oare de ce? Detractorii spuneau ca blonda este Marie-Louise O'Murphy, iar bruneta este chiar nevasta maestrului.
Si cum alte diferente notabile nu sunt, aruncatorii de noroi afirmau ca Boucher si-ar fi impins propria femei spre metehne de odalisca, evident la Curtea regelui… A fost prea important si talentat acest genial pictor pentru ca sa nu apara pigmei zgomotosi în jur, la fel cum firimitura de pâine inventeaza gândaci. Caci atât de apreciat a fost Boucher în epoca, încât picturile sale de o delicatete diafana au decorat portelanuri si tapiserii de mare pret în Franta si aiurea… Iertat sa-mi fie, dar între „Domnisoarele din Avignon” si domnisoarele rococo le prefer pe ultimele, desi mult mai multa lume a auzit de Picasso decât de François Boucher.
PAUL IOAN
Comentarii