„Lacrimile vin din inima, nu din creier”, spunea Leonardo da Vinci. Se afirma ca sediul energiei noastre spirituale se afla in inima si nu in minte, lucru relevat in primul rand de credinta autentica, in cadrul careia regasim acea scurta si splendida „rugaciune a mintii in inima”.
Daca insa cuvintele sunt capabile sa exprime nenumarate stari sufletesti ce fac sa izvorasca lacrimi, pictura face acelasi lucru, prin modalitati diferite si uneori mult mai penetrante, mai rascolitoare.
Aceasta, in primul rand datorita semnificatiei complexe a lacrimilor care pot exprima atat durerea, disperarea, neputinta, cat si bucuria extrema, compasiunea, extazul ori adora-rea. Tocmai pentru ca ne referim la stari sufletesti putem intelege ca este cu atat mai dificil pentru un artist plastic, oricat de genial ar fi el, sa imortalizeze in contururi si culori clipa de zadarnicie ori pe cea de implinire. Nu multi artisti s-au incumetat sa caute in acest fel calea spre tainele sufletului etern ascunse in picatura translucida si efemera.
Reprezentarea fetei care plange este rezultatul final al unui proces in care se pot distinge mai multe etape. Articularea completa a fetei care plange se gaseste in lucrarile lui Rogier van der Weyden (lacrimile curgand pe obraji).
Motivul a devenit rapid popular in pictura flamanda din secolul al XV-lea. Traditiile literare, care continua inca din Evul Mediu timpuriu, sugereaza ca lacrimile au dobandit treptat sensul de mantuire, mai degraba decat sa fie doar o manifestare a durerii. Aproape in toate cazurile, in arta flamanda, numai figurilor sfinte li se permite sa verse lacrimi.
„Coborarea de pe cruce” (c. 1435) pictata de van der Weyden pastreaza dupa aproape sase secole si transmite ca atare nemasurata durere impartasita intre personajele participante la acest ritual sacru. Pentru aceasta, autorul a ales drept forma de exprimare cel mai relevant simbol al acestui sentiment „traducand” in imagine Evanghelia dupa Ioan, singurul dintre textele crestine in care apare mentionata Maria lui Cleopa, sora vitrega a Sfintei Fecioare, la picioarele crucii. Oarecum surprinzator, chiar ea este cea care transmite in modul cel mai expresiv intensitatea tragica a acestui episod biblic.
Lacrimile constituie elementul focalizator al trairilor interioare. Desi ele scalda obrajii majoritatii celorlalte personaje, tehnica pictarii lor astfel incat sa inglobeze atat materialitatea acestor margaritare ale sufletului, cat si esenta lor divina, duhul dumnezeirii sadit in omul muritor, se observa cel mai evident la Maria lui Cleopa.
In schimb, trairea la cea mai inalta intensitate a durerii este intrupata in momentul de lesin al Sfintei Fecioare care in disperarea sa capata exact aceeasi pozitie precum cea a Fiului, ilustrand astfel intr-un mod emblematic pentru crestinism ideea mantuirii prin jertfa alesului lui Dumnezeu.
Nu mai putin impresionanta este privirea inlacrimata a Sfantului Apostol Petru din pictura lui El Greco realizata in 1585. Tabloul simbolizeaza tradarea, regretul si remuscarea, spune po-vestea unui discipol care isi tradeaza maestrul si pe cei mai fideli prieteni.
Integrata intr-un peisaj simplu, dar evocator al rascolirii interioare a protagonistului, imaginea focalizata pe tema lacrimilor Sfantului Petru reprezinta un simbol al tuturor elementelor de regret, smerenie si remuscare ce definesc oamenii, in general.
O viziune moderna asupra simbolului lacrimilor o regasim in tabloul „Lacrimi de aur” sau „Lacrimile Freyei” (zeita iubirii in mitologia nordica, asociata cu frumusetea, fertilitatea si aurul), atribuit artistului austriac Gustav Klimt. Unii istorici ai artelor plastice considera insa ca el a fost pictat de frantuzoaica Anne-Marie Zilberman in stilul lui Klimt. Influentata de munca sa, Zilberman a aplicat frunze de aur pentru a contura lacrimile, scotand in evidenta unul dintre elementele prin care se identifica protagonista.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii