Evocandu-l pe Salvador Dalí, nu ne putem opri sa nu remarcam faptul ca in cateva cazuri memorabile, biografia unor mari maestri este cel putin la fel de interesanta precum opera. Dar in cazul geniului din Figueres (Catalonia, Spania), excentricitatile (impinse uneori pana la absurd) artistului sunt la fel de picante precum capodoperele sale suprarealiste, autentice lectii de reflectie asupra spiritului uman.
Cu prilejul prezentelor comentarii as dori sa accentuez un aspect pe care il cautam mai rar la artistii care se dedica artelor vizuale, si anume la simtul umorului – caracteristic, preponderent, celor care se exprima prin cuvinte. Ei bine, la Dalí (1904-1989) putem remarca un dezlantuit simt al umorului (inclusiv autoironia agresiva), dar si un stupefiant simt al „antiumorului” (daca permiteti termenul), ambele datorandu-se unei dorinte nestavilite de a-i soca pe cei din jur si, evident, posteritatea. As exemplifica umorul autourzicator prin raspunsul pe care l-a dat in legatura cu una dintre cele mai cunoscute panze ale sale, „Persistenta Memoriei” (1931, avea douazeci si sapte de ani pe atunci).
Intrebat de marele chimist rus de origine evreiasca Ilya Prigogin (Premiul Nobel pentru chimie in 1977) daca ceasurile de buzunar (care populeaza predominant compozitia) au legatura cu relativitatea introdusa de Einstein, Dalí a precizat: „Este vorba despre felii de branza camembert topite la soare”. Butada era, totusi, una falsa, pentru ca stim ca artistul incepuse sa se intereseze de teoriile fizicii atomice. De altfel, obsesia timpului ca dominanta a lumii vii a fost o preocupare constanta a artistului spaniol, el revenind asupra temei de mai multe ori – cea mai cunoscuta reluare fiind „Dezintegrarea persistentei timpului” din 1954 si realizata sub influenta bombardamentelor nucleare de la Hirosima si Nagasaki. Filosofia lui Dalí, dezvaluita in numeroase capodopere, avea in rol principal tocmai acea „sageata a timpului” – expresie care este o metafora a conceptului termodinamic numit entropie (masura a dezordinii sistemelor) in care a excelat Prigogine.
Dar insusi timpul (si implicit memoria) i-a jucat o farsa de proportii lui Dalí. Astfel, dupa ce in 1921 a fost coplesit de moartea mamei sale, pe care o venera, in 1929 el face un gest incredibil la adresa memoriei ei. Pe o pictura expusa la Paris („Inima casta a lui Iisus Christos”), artistul scrie: „Uneori, ca sa ma distrez, scuip pe portretul mamei mele”… Socat peste masura de acest gest incalificabil, tatal sau il reneaga dupa ce fiul sau refuza sa retracteze acea nota. A fost momentul in care colegii suprarealisti i-au pus eticheta de „paranoic” si in care legatura sa cu Gala (rusoaica mai mare cu zece ani decat el, sotia poetului Paul Éluard) s-a consolidat, in pofida avertismentelor parintelui sau.
Nazbatiile umoristice ale lui Dalí sunt numeroase si ele demonstreaza o imaginatie uluitoare. Trecem peste sofaua „Buzele lui Mae West” („te asezi senin cu dosul pe gura actritei”), peste relatia cu Amanda Lear si peste seria de fotografii cu pisici zburand printre siroaie de apa, ajungand la intalnirea cu artista Cher, careia i-a pus pe scaun, la o petrecere, un „vibrator suprarealist”. Ce sa mai spunem despre faptul ca, invitat fiind la tv, la „The Tonight Show”, Dalí venea cu o piele de rinocer pe care se aseza, pentru ca acel mamifer simbolizeaza nemurirea… Colac peste pupaza, vorba patiserului, i-a trimis o telegrama omagiala lui Nicolae Ceausescu, pe care oficialii de atunci au luat-o in serios si au publicat-o in „Scanteia”…
PAUL IOAN
Comentarii