În Florenta exista binecunoscutul Palazzo degli Uffizi (sau Magistratura orasului), celebru în toata lumea si pentru supranumele de „Maternitate a artelor”. Denumirea comuna este Galeriile Uffizi, iar aceasta comoara universala adaposteste si pictura „Nasterea lui Venus” de Sandro Botticelli (realizata între 1482-1486, tempera pe pânza). Nimeni nu mai poate acum, oricât de „imprudent” ar fi, sa nu recunoasca o certitudine: Renasterea a debutat cu o magistrala lucrare a „Butoiasului” (Botticelli), aceasta fiind prima citata întotdeauna când se vorbeste despre Quattrocento sau Renasterea timpurie.
Cu toata admiratia pentru culorile vii, liniile ferme si tema captivanta aleasa, nu putem sa-i acordam totusi maestrului florentin paternitatea acestei „întâmplari maternale”. Generozitatea temei a fost atât de mare în Antichitate, încât ar fi nedrept sa-i acordam lui Botticelli toate meritele. Pictorul s-a inspirat din scrierile lui Pliniu cel Batrân (si din alti cronicari antici), care îl elogia pe un anume Apelles, cel care a pictat primul (printre primii) scena mitologica. El si-a numit opera „Venus Anadyomene”, adica „Venus cea nascuta din mare”. În arta Antichitatii, acea figura a zeitei se regaseste si în sculptura faimoasa „Afrodita”, de Praxiteles.
Revenind la clipa de inspiratie geniala a lui Apelles, trebuie sa mergem putin si pe firul anecdotei, amintind ca frumosul chip de femeie ar fi fost al amantei lui Alexandru Macedon, pe nume Campase, cetateana de vaza a cetatii Larissa. Dar de ce nasterea s-a produs prin intermediul marii? Ei bine, pe firul detectivistic al analizei descoperim ca Antichitatea avea, prin secolul IV î.Ch., o mare diva, si anume pe Phryne. Fermecatoarea fiinta atragea atentia tuturor si prin obiceiul apetisant de a face baie nuda, cu prilejul sarbatorilor dedicate Eleusinei si lui Poseidon. De aici si apelativul „Anadyomene”.
Cu alte cuvinte, pe certificatul de nastere al capodoperei lui Botticelli ar trebui sa figureze atât maestrul Apelles, cât si inspiratoarele lui, muritoarele Campase si Phryne… Greu se mai naste o lucrare atât de importanta pentru istoria artelor plastice, dar e atât de placut sa fii moasa în acest mediu divin! Mai trebuie subliniat ca în Antichitate, eticheta de „Anadyomene” era atât de iubita, încât se aplica si în cazul unor barbati celebri – cum ar fi Caesar, numit astfel de fiul sau adoptiv, Augustus.
Ideea nasterii din mare tine si de o anume traditie (mincioasa, evident), care spunea ca îmbaierea în apa cea mare readuce femeilor virginitatea! De aceea Afrodita (Venus la romani) se naste femeie matura, cu parul despletit de briza si acoperindu-si „modestia” cu palma. Faptul ca o scoica uriasa o aduce la mal întareste poezia acestei scene de o finete inegalabila… Daca, dupa Apelles, Botticelli a adus lumii o viziune lirica a femeii în toata splendoarea ei, urmasii marelui florentin au preluat tema cu variatiunile de rigoare. Este vorba atât de stil, cât si de scenografie: la Tiziano, dupa 40 de ani (în 1525), Venus nu pluteste pe scoica si pare o Maddona la scaldat, cu forme care-l vestesc pe Rubens.
În secolul XIX, doi pictori ai „bomboanelor fondante” si-au amintit de dulcea scena a nasterii: Alexandre Canabel (1863) si irealul William-Adolphe Bouguereau (1879). Ulterior, Picasso si-a amintit-o în „Domnisoarele din Avignon” (1907, cubism). Sa nu-l uitam pe cinicul Arthur Rimbaud, care o evoca pe Venus ca fiind „purtatoare de celulita”: „La graisse sous la peau parait en feuilles plates”. Dar noi nu suntem malitiosi…
PAUL IOAN
Comentarii