Istoria decapitarii este, dupa multi cercetatori, o „cronica a executiilor onorabile, dedicate în special fetelor nobile”. În Anglia si Franta medievale, acest gen de îndeplinire a condamnarilor la moarte era aplicata de la un anumit rang social în sus, spanzurarea sau arderea pe rug fiind considerate dezonorante si aplicabile doar „plebei”.
Cu toate acestea, cele mai recente studii demitizeaza decapitarea în doua capitole esentiale ale sale:
1. Dispozitivul numit ghilotina si poreclit „domnisoara” (de catre scotieni) nu a fost inventat de doctorul revolutionar francez Joseph-Ignace Guillotine; înca din secolul XVI, un mecanism similar era folosit în Cantoanele helvete si în Italia, iar apoi si în Irlanda si Scotia. Dr. Guillotine nu a facut decat sa standardizeze (optimizeze), pe baze stiintifice, întreg ansamblul ucigas: lama trapezoidala trebuia sa aiba 40 de kilograme, iar înaltimea de la care se napusteste asupra gatului era de fix 2,30 metri!
2. Primul ghilotinat în epoca moderna franceza nu a fost un nobil sau un aristocrat, ci vagabondul Nicolas J. Pellier, care la 25 aprilie 1792 a fost scurtat de-un cap, fiind gasit vinovat de jefuirea si uciderea unor trecatori si a unui hangiu.
Decapitarea poate fi si accidentala; astfel, ea se poate produce si în urma unor explozii (industriale, de masina etc.), dar si în mod deliberat: în 2003, politia britanica a descoperit ca un englez se sinucisese prin decapitare, dupa ce lucrase cateva saptamani la o instalatie de profil care sa nu dea gres… In folclorul acestui gen de moarte exista si cazuri de tentative de mentinere a capului în viata, prin alimentare artificiala cu sange oxigenat. Nu s-a înregistrat nici un succes, dar exista povesti care amintesc despre cuvinte emise de capul proaspat despartit de trup. În Anglia medievala, capul era aratat multimii, caci se spunea ca mai „vede” o scurta perioada! Un sambure de adevar exista în astfel de basme, pentru ca ceea ce numim constiinta supravietuieste cateva secunde (maximum 30) dupa separarea de corp. Acelasi folclor francez si englez ne mai arata ca, înainte de raspandirea ghilotinei, decapitarea era executata cu sabia sau securea; în acele cazuri, pentru ca moartea sa survina fara prea multe chinuri, condamnatul obisnuia sa dea un ban de aur gadelui, ca sa nu greseasca si sa fie nevoit sa aplice mai multe lovituri.
În toata istoria executiilor nu s-au înregistrat atat de multe decapitari ca în perioada 21 august 1792 – 7 mai 1793, adica în perioada franceza numita „Regimul Terorii”. În acele aproximativ opt luni, „domnisoarele” de pe esafodurile amenajate în Place du Carroussel (Paris) au decapitat aproape 20 de mii de persoane! De altfel, în Franta, ghilotinarea a ramas metoda principala de executie pana în 1981, cand pedeapsa cu moartea a fost abolita – cu exceptia unor culpe speciale, pentru care se aplica executia cu pluton înarmat cu arme de foc. Ultima decapitare publica în Franta s-a desfasurat la 17 iunie 1939, la ora 4,32 dimineata; condamnatul a fost Eugene Weidmann, vinovat de cinci crime. Dar cum „ritualul” a fost filmat pe ascuns, de atunci totul s-a derulat în interiorul închisorilor. Ultima ghilotinare oficiala a fost în 1977.
În Germania nazista existau aproximativ 20 de ghilotine numite „Fallbeil” (securea care cade). Autoritatile de atunci au introdus o „îmbunatatire” a desfasurarii macabrului eveniment, obligand condamnatul sa stea cu fata în sus, pentru a vedea cum cade lama asupra sa. Nazistii spuneau ca s-au inspirat din executia lui Maximilien Robespierre. Pe toata perioada lui Hitler (1933-1945), în Germania au fost decapitati peste 40 de mii de oameni, cu toate ca în mod uzual erau folosite gazarea, spanzurarea si împuscarea. În 1949 a fost abolita pedeapsa cu moartea – fapt care s-a petrecut în Suedia înca din 1910.
Filosofia chineza respingea decapitarea, considerand-o dezonoranta: corpul era un dar de la stramosi si nu era respectuos sa se alature lor dezmembrat. În Japonia, separarea capului era etapa a doua în cadrul ritualului seppuku: în prima instanta, samuraiul îsi taia stomacul, apoi un martor onorabil desprindea capul cu o singura lovitura de sabie. Privita ca un ritual cu puternice nuante spirituale, decapitarea era privita de unele triburi amazoniene – celebrii „Taietori de capete”, a caror existenta a fost reala – ca fiind o metoda sigura de a scapa de razbunarea spiritelor prizonierilor executati astfel. Capetele erau golite de creier si atarnate în pari sau expuse pe rafturi, în coliba vraciului. Periodic, acesta efectua slujbe de protejare a comunitatii împotriva „recompunerii corpului vrajmas”…
În unele tari islamice, anumite grupari paramilitare procedeaza la decapitarea cu sabia, în mod sporadic, împotriva celor declarati prizonieri de razboi. Astfel de evenimente s-au înregistrat si în Cecenia (1988), dar si în Columbia, unde gruparile asociate „lorzilor drogurilor” intimidau astfel populatia.
Una dintre cele mai groaznice decapitari accidentale au suferit-o actorul si regizorul american Victor „Vic” Morrow (1929-1982) si cei doi copii cu care turna serialul „Zona crepusculara”. Elicea unui elicopter în deriva i-a ucis astfel pe cei trei, chiar pe platoul de filmare… Ilustratiile reprezinta cativa decapitati celebri din perioada Revolutiei Franceze.
Autor: PAUL IOAN
Comentarii