Nimeni nu si-a imaginat ca tentativa domnului Gorbaciov de a reduce consumul de votca în Rusia ar putea da roade. Nimeni nu si-a imaginat ca o mandrete de pereche de zgarie-nori din New York ar putea fi transformata într-un munte de moloz. Chiar nimeni?… Un exceptional talent al noului val de pictori rusi suprarealisti s-a dovedit a fi un cronicar uluitor al epocii sale. Nuantele directe sau metaforice ale unora dintre lucrarile sale emotioneaza si astazi prin caracterul lor premonitoriu. Acest profet contemporan, cu penelul în mana si o imaginatie alerta precum o herghelie de mustangi din vremea lui Winnetou, este Victor Katiusik (nascut în 1967), de profesie fizician, devenit pictor profesionist în anii 90.
Spre deosebire de toti epigonii lui Dalí, eroii ultradotati ai lui Katiusik sunt caricaturali si doar culorile pastelate mai domolesc ironia artistului. Valoarea lucrarilor sale este incontestabila si de aceea marea majoritate a operelor sale se afla în colectii particulare. Ne-a fost foarte greu sa descoperim frumusetea tuselor si mesajele acestui putin cunoscut autor de basme moderne. Discretia pictorului amplifica personalitatea sa si trebuie sa te comporti ca un spectator care smulge masca unui clovn pentru a-l descoperi si a-i savura talentul.
Din galeria celor mai apreciate lucrari ale lui Katiusik se desprinde si „Lovitura de palat”, o alegorie în care împaratii comunismului totalitar sunt vazuti precum un rege Lear cocotat într-un copac gaunos si terorizat de trei prunci care vor sa-l dezbrace. Arborele se clatina periculos, dar coroana ramane lipita de crestet. Chipul disperat este o emblema a neputintei de a mai înviora un trecut glorios.
La randul sau, capitalismul este frumoasa „Sirena cu malformatii”. O printesa senzuala ne da fiori prin cele patru perechi de sani care nu atrag pe nimeni, iar gingasia ei este inutila, caci mai mult sperie decat atrage. Lasand ironiile deoparte, pictorul ne expune varianta sa de sfarsit de lume, în „Mesagerul”. Un barbat care arata ca si cum a fost supus radiatiilor unei explozii nucleare merge agale printr-un desert interminabil, cu un copac pe umar. Supravietuitorul crede ca frunzulitele verzi vor renaste natura acolo unde clorofila a disparut definitiv. Al doilea supravietuitor este un scorpion care-l priveste pe barbat mai degraba ca pe un camarad decat ca pe o victima.
Cea mai spectaculoasa scena imaginata de suprarealismul lui Katiusik este „Oceanul ca o votca mare” (titlul pus de noi), în care un batranel jovial se straduieste sa pustiasca oceanul cu setea sa nemarginita, dar nu reuseste. Vazuta ca un drog împotriva tristetii cronice, votca tasneste din trupul betivului si reface „necesarul” de alcool pentru o lume în deriva. Ilustrat precum un Pantagruel care se ia la tranta cu oceanul planetar, setosul personaj izbucneste din ape precum o Statuie a Libertatii caricaturala, dornica sa uite de orice si sa se euforizeze pentru a nu mai minti pe nimeni. Poate ca unii nu vor citi acest mesaj metaforic cu aceeasi virulenta, însa marele merit al lui Katiusik este ca deschide o tema foarte dureroasa cu zambetul pe buze.
În fine, cu cativa ani înainte de catastrofa Gemenilor din New York, pictorul ne înfatiseaza premonitoriu un batran clopotar care zboara în preajma zgarie-norilor din marea metropola americana. El pare un Quasimodo evadat din Notre Dame si, cu voia lui Victor Hugo, trage clopotele prosperitatii calatorind prin timp într-un butoi de branza… Ascuns prin colectii particulare, acest pictor rus contemporan se impune oricui îl descopera prin umorul si talentul debordant.
PAUL IOAN
Comentarii