Artistul olandez Teun Hocks (n. 1947) a avut inspiratia de a inventa un Robinson Crusoe modern, la costum si cravata, stingher, nedumerit si fara speranta. Fiecare fotografie prelucrata digital este un basm complet autonom, cu acelasi personaj care descopera solitudinea in toate punctele cardinale ale Pamantului. Tristetea lui Robinson este completa, nu mai incape nici macar speranta aparitiei unui Vineri pe care sa-l civilizeze. Dar cea mai cumplita lovitura primita de acest Robinson al secolului XXI este ca nu se afla pe o insula, ci pe o planeta pustiita.
Inteligenta creativa a autorului lasa loc si zambetului, el vazandu-si personajul si in ipostaze ale comediei clasice: fie agatat pe un lampadar urias, intr-o sala unde nu petrece nimeni, fie naufragiat pe un bloc de gheata, cu lucrurile imprastiate pe alte blocuri de gheata cat gura unui canal, fie dormind intr-o cusca facuta din cutii de carton, desi la orizont se vede un grup de blocuri cenusii, pe care le refuza tocmai pentru a se simti liber. Puterea autorului de a ne sugera ca Robinsonul sau este unicul supravietuitor al naufragiului unui Titanic (care avea la bord toata populatia Terrei!) este impresionanta. Ne copleseste ideea ca nicaieri, in niciun colt de lume, nu ne asteapta nimeni.
Cea mai dramatica idee transmisa de Teun Hocks este ca singuratatea declanseaza tragicul proces de pierdere a identitatii. Unicul locuitor al planetei nu mai stie cine este si doar costumul sau omniprezent ii aminteste ca a fost candva un functionar cu orar fix si pauza de masa cronometrata de patron. Poate de aceea ironia situatiilor halucinante este subliniata si de prezenta unui ceas desteptator. Poate ca fiecare dintre noi asteptam dimineata ca pe o deschidere catre o lume mai ospitaliera, dar…
Una dintre cele mai interesante legende intr-o imagine pe care ne-o propune artistul olandez este metafora echilibrului. Robinsonul sau isi gaseste echilibrul instabil in neant, cu ajutorul rarisimei bufnite albe, pasare-martir care supravietuieste in bratele vitrege ale frigului arctic. Daca Teun Hocks ar fi vrut sa ne indulceasca sufletul, ar fi alaturat acestui singuratic deznadajduit o femeie. Un cuplu izolat pe o planeta pustie ar mai fi dat o bruma de speranta, un fior al iubirii, un viitor prietenos. Dar artistul merge pana la absurd cu solitudinea. Robinsonul de pe Terra ajunge, doar cu franghii de alpinist, pe solul lunar si paseste printre cratere jucandu-se de-a baba oarba cu sine insusi… Raceala regnului mineral care domina imaginea este devastatoare. Daca esti usor impresionabil, aceasta compozitie te va urmari si-n aglomeratia buimaca din tramvai sau metrou.
Cred ca dictatura singuratatii oferita de Teun Hocks este ca un medicament pentru cei care isi doresc cateodata sa fie pe o insula pustie, sufocati fiind de stresul cotidian. A te pierde in multime, a asculta rumoarea strazii si chiotele copiilor este uneori un balsam, caci solitudinea cronica iti distruge identitatea fragila.
PAUL IOAN
Comentarii