„Nu iubesc muzica!” Surprinzatoarea afirmatie ii apartine unui artist emblematic al epocii moderne a istoriei plasticii – exoticul si nonconformistul Pablo Picasso, cel supranumit geniu si demon al picturii.
Poate ca, de la un anumit nivel in sus al culturii generale, putini iubitori ai artelor ar presupune ca un pictor de talia recunoscuta a acestuia s-ar declara neinteresat de o alta arta divina, respectiv muzica. Sa fie vorba, in afirmatia sa de mai sus, doar despre un fel de spirit de fronda, de provocare constienta, in spiritul nonconformismului notoriu al lui Picasso? Cel mai probabil – da!
Pictorul spaniol a inclus intre temele fiecareia dintre perioadele sale de creatie muzicieni, balerine, elemente ce reprezinta explicit sau implicit muzica. Una dintre lucrarile sale considerate capodopere este „Naiul” (1923), in care este re-prezentat un adolescent care canta la syrinx, in fata altui baiat. Ceea ce frapeaza este insa un gen de mesaj subliminal al imaginii.
Modul de asezare in cadru al ideii de muzica, de armonii sonore anuleaza orice trimitere tocmai la acestea. In primul rand, baiatul care pare a canta la nai tine instrumentul intr-un gest nefiresc, imposibil de a fi folosit pentru actul artistic muzical. In ideea imediat urmatoare, prietenul probabil care asista la tentativa de act artistic pare si el totalmente detasat de presupusul act artistic.
Ei bine, aceasta abordare ar putea fi interpretata chiar in registrul sugerat de afirmatia de mai sus a lui Picasso: „Nu iubesc muzica!” Totusi, acceptand aceasta idee, ne putem intreba de ce, atunci, artistul spaniol s-a concentrat deseori pe obiective si subiecte muzicale, chiar incluzand intre creatiile sale tablouri din aceasta categorie tematica.
In plus, ca un detaliu biografic, este corect sa precizam ca Picasso nu avea nevoie de un fundal muzical pentru a putea lucra simtindu-se inspirat, asa cum faceau, de pilda, Chagall, Matisse, Braque ori alti mari pictori.
Foarte probabil, niciodata, nimeni nu va putea descifra mesajele tablourilor cu teme explicit muzicale ale pictorului spaniol, care insa destructureaza insasi ideeea de muzica. Avem de-a face, de exemplu, cu ciclul de picturi inspirate de muzica si denumite in aceasta logica: Vioara, Natura moarta cu pian, Femeie cu tamburina, Vioara si partitura muzicala si altele. Mai mult, Picasso a realizat si sculpturi in teracota alba, reprezentand interpreti la flaut si daula (instrument de suflat asemanator unui fluier dublu, de provenienta antica). Dar de ce am emis aici ipoteza unei destructurari a ideii de muzica? Prima posibila motivatie este legata de afirmatia artistului legata de o presupusa respingere a muzicii dintre preferintele lui. A doua, insa, poate sprijini insasi valoarea incontestabila a picturilor sale ce pornesc de la scene muzicale.
Ceea ce in matematica se numeste „negarea negatiei” functioneaza de minune si in artele plastice si, prin urmare Picasso ar fi putut nega un rol si o functionalitate de valoare in lucrari ale sale pur si simplu pentru a castiga un plus de valoare in aprecerile criticilor lui.
Mai explicit: eu, individul X, contest pana la negare muzica, dar in creatiile mele plastice ii consacru o pozitie privilegiata, conforma cu efectul sau real, de necontestat. Si, cel mai probabil, aceasta din urma atitudine a vizat-o Picasso, pozitionare din care a realizat opere plastice memorabile.
Atractia lui Picaso (surprinzator, contestata de el insusi) catre muzica a existat cumva in tot timpul vietii sale. Copil fiind, cutreiera strazile cartierelor tiganesti din Malaga, orasul natal, insotit de tatal sau, mare iubitor de flamenco.
Mai tarziu, asculta fascinat artistii ambulanti din Barcelona in timpul corridelor ori la circurile si cabaretele din Montmartre, cartierul faimos al artistilor din Paris, unde
s-a stabilit in anul 1909. Totusi, vorbim despre „rebelul” Picasso…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii