Nemarginita libertate de exprimare a actului artistic ofera si posibilitatea implicarii efective a privitorului, indiferent de epoca în care traieste el în momentul realizarii operei, direct în aceasta, ca personaj central.
O astfel de realizare apartine pictorului german din epoca Romantismului Caspar David Friedrich (1774-1840), într-o lucrare emblematica pentru curentul respectiv, intitulata Der Wanderer Über Dem Nebelmeer („Ratacitor deasupra marii de ceata”), din anul 1818.
Tabloul înfatiseaza un barbat tânar, foarte posibil un calator îndragostit de salbaticia si misterul muntelui, imortalizat din spate, urcat pe un vârf de stânca si privind în departare, peste spinarile versantilor abrupti învesmântati în talazurile unei mari de ceata.
Imaginea nu este una narativa, nu spune o poveste, ci reprezinta portretizarea unei stari emotionale ce simbolizeaza ideea de infinit si acea imperfectiune a emotiilor si a sufletului ce poate fi tradusa în „dimensiunea” marunta a fiintei umane, în raport cu nemarginirea si eternitatea micului si marelui Cosmos în care aceasta este integrata vremelnic.
Friedrich a folosit cu pricepere spatiul pentru a ilustra conditia minuscula a omului în natura, o figura solitara în mijlocul peisajului imens. Acest peisaj este alcatuit din alaturari de elemente ce alcatuiesc repere ale muntilor Elba Sandsteingebirge din estul Germaniei, iar omul ratacitor pare sa contemple lumea desfasurata înaintea lui. Faptul ca figura barbatului ocupa o pozitie centrala în pictura poate sugera ca el detine controlul asupra lumii respective.
Cu toate acestea, pe masura ce valurile cetii se amesteca subtil catre marginile vazute, privitorul devine constient de amploarea peisajului întins la infinit, pâna chiar dincolo de linia orizontului, pe care nu o putem decât ghici, întrucât ea va ramâne etern nedeslusita aievea, ceea ce induce, cu o lentoare aproape cinematografica a reluarilor cu încetinitorul a unor episoade traite cândva, sentimentul tulburator ca facem cu totii parte din scenariul maiestuos al unei opere demiurgice. Ceea ce este de altfel cât se poate de adevarat.
Caspar David Friedrich a pictat la începutul anilor 1800, într-o perioada în care Romantismul european era un stil predominant în arte si cultura, variind de la literatura la artele vizuale si muzica. Se considera ca miscarea anterioara, Sturm und Drang („Furtuna si dinamism”), a fost precursoare a celei romantice, ea punând accent pe emotie si autoexprimare si fiind descrisa în mod obisnuit ca „subiectiva”.
De asemenea, Romantismul s-a îndepartat de intelectualismul venit din miscarile precedente, cum ar fi neoclasicismul de la mijlocul anilor 1700. Este important de mentionat ca el s-a dezvoltat în tari europene precum Franta, Germania, Anglia si Spania, fiecare dintre acestea imprimând specificul sau în exprimarea artistica.
În spiritul libertatii, romantismul german a cautat o exprimare de sine care sa elogieze la modul festiv maretia naturii, iar arta peisajului a devenit un canal pentru aceasta expresie. În plus, nu era vorba doar despre reprezentarea naturii, ci si despre legatura profunda dintre om si natura, vizând mediul subliminal.
Figura din „Der Wanderer Über Dem Nebelmeer”, potrivit unor surse din istoria artei, ar putea fi însusi Friedrich, afirmatie bazata în primul rând pe culoarea rosie a parului. Alti specialisti cred ca barbatul ar putea fi colonelul Friedrich Gotthard von Brincken si ca tabloul se vrea un fel de „epitaf patriotic” creat pentru acesta dupa moartea sa.
Aspect care atinge preocuparea lui Friedrich pentru climatul politic de la începutul secolului al XIX-lea si faptul ca el era un nationalist german, idee sugerata de tinuta personajului, care aminteste de ceea ce se numeste Altdeutsche Tracht. Respectivele tinute erau purtate în mod curent de germani în acea perioada, ca declaratii împotriva razboaielor napoleoniene, si raspândite în Europa, din 1799 pâna în jurul anului 1815.
În prima treime si în prim-planul picturii „Ratacitor deasupra marii de ceata”, vedem o figura solitara stând pe marginea unei formatiuni de stânca proeminenta. Barbatul sta cu spatele la noi, privitorii: o tehnica comuna, cunoscuta sub numele de Rückenfigur, care este cuvântul german pentru „figura din spate”. Denumita si „strategie/dispozitiv compozitional", ea a fost folosita de Caspar David Friedrich relativ frecvent, si în alte picturi, precum „Femeie în fata apusului de soare”, „Doi barbati contemplând Luna”, „Calugar lânga mare” si altele. Însa ceea ce putem identifica printr-un sondaj de profunzime, mai degraba psihanalitic decât artistic, în lucrarea analizata, este o recunoastere a persoanei privitorului însusi în postura protagonistului.
Omul din tablou sunt chiar eu, eu, cel de aici, care ma privesc pe mine… privind catre imensitatea lumii fizice si catre eternitatea cosmica si realizând totodata ca în postura fiintei umane, nu reprezint decât acel strop minuscul dintr-un întreg ocean.
Este, daca vreti, o dimensiune dintre cele mai tulburatoare a omului care se considera stapânitorul absolut al Universului, dar care îsi poate descoperi oricând, în mod imprevizibil, adevarata conditie de entitate efemera.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii