Nici nu se putea un nume mai potrivit pentru ultima resedinta a lui Paul Gauguin de la capatul lumii, in Polinezia Franceza, Arhipelagul Marchizelor, Atuona, insula Hiva-Ova. Si asta pentru ca „placerile” lui Gauguin din ultimii ani ai vietii au fost legate de femeile polineziene, de peisajele exotice si de „libertatea” de a consuma tot ceea ce ii otravea trupul. A pictat si a iubit departe de familie, de lumea occidentala care ajunsese sa-l oripileze.
Nu intamplator am precizat insula Hiva-Ova, caci acolo, la Cimitirul Calvarului, mormantul lui Gauguin este vecin cu cel al Jacques Brel, romanticul pur-sange care a compus si interpretat emotionantul „Ne me quitte pas”… Nu putem sa-l explicam mai bine pe Gauguin si evadarea sa din lumea artistica a Frantei decat prin prietenia vulcanica avuta cu alt nebun frumos al artei, Vincent van Gogh. Amandoi sunt considerati post-impresionisti (Gauguin cu accente ale curentului „primitivist” si ale simbolismului), amandoi au dezbatut cu argumente taioase cele mai bune mijloace de a face „pictura onesta si veridica”. Dar amandoi s-au certat in asemenea masura, incat unul dintre ei a scos cutitul…
Era anul 1888, localitatea Arles (sudul Frantei), iar dupa drama urechii lui van Gogh, Gauguin alege „infinitul” Insulei Tahiti, Polinezia Franceza (1891). Si acolo, in 1897, da la iveala adevaratul zbucium al unui artist in lunga si dureroasa cautare de sine: „De unde venim? Cine suntem? Incotro ne indreptam?” a fost gigantica pictura in care femeile indigene sunt surprinse in ipostaze ale vietii obisnuite, insa statuia unui idol da de gandit asupra puterii credintei pictorului. Caci Gauguin, prin toate meandrele destinului sau de barbat care si-a parasit familia cu cinci copii si a muncit ca salahor, dovedeste ca a avut drept adversar insasi divinitatea, croindu-si o soarta finala de sinucigas.
Fiu de ziarist republican, Paul Gauguin (1848 -1903) s-a nascut la Paris, dar a copilarit si prin Peru, la rudele mamei sale. Briza oceanului si zbuciumul valurilor i-au conturat dorul de aventura. A muncit in Panama, dar a revenit in tara, s-a casatorit cu o daneza si a lucrat in finante. Dar vocatia innascuta l-a departat de familie si l-a apropiat de impresionisti. Treptat, insa culorile sale se intuneca si formele se accentueaza cu o forta teribila, ca si cum pictorul ar vrea cu tot dinadinsul sa ne convinga de justetea mesajului compozitiilor sale. Intensitatea si stridenta cromatica il va apropia de fovisti, iar simplitatea conturului de primitivisti. Polineziencele vor ocupa primul plan al scenelor realizate la capatul lumii, iar femeile care-i sunt model ii vor deveni si amante. Este cunoscut faptul ca a avut mai multi copii nelegitimi, doi dintre ei devenind artisti (Pola si Jean René).
Una dintre cele mai cunoscute si tulburatoare panze realizate „acasa”, in 1888, este „Lupta lui Iacob cu ingerul”. Gauguin transpune evenimentul biblic intr-o viziune a unei femei care a participat la slujba. Peste sase ani, ajuns in Tahiti, pictorul deja este cuprins de spaimele sale existentiale si realizeaza „Spiritul mortii vegheaza” (1894). Pentru multi critici de arta, panza „Iisus cel galben” (1889), face pereche cu panza „Iisus cel verde”. Cele doua compozitii cu totul speciale sunt considerate a fi debutul curentului simbolistic in arta vizuala.
PAUL IOAN
Comentarii