Una dintre cele mai luminoase (la propriu si la figurat) personalitati ale renasterii italiene a fost Tiziano Vecellio, unul dintre cei mai longevivi pictori din istoria universala. Pe perioada întregii sale vieti, Tiziano – care a murit, probabil, la optzeci si unu de ani, însa exista si varianta conform careia a trait aproape nouazeci de ani – a schimbat de mai multe ori modalitatea de a combina culorile. Tineretea s-a caracterizat prin cele mai vii nuante cromatice, iar spre apusul vietii tonurile palide (inclusiv culoarea pielii personajelor sale) au dominat – si asta fara sa existe banuiala ca ar fi avut probleme cu vederea.
Membru al unei familii bogate în artisti, Tiziano (1485?-1576) a avut sansa de a fi descoperit de timpuriu (înainte de a împlini zece ani) chiar de parintele sau si trimis la scoala venetiana a celebrilor frati Bellini (Gentile si Giovanni). A doua mare sansa a carierei sale adolescentine a fost prolifica întalnire cu Giorgione (Giorgio da Castelfranco), cu care a colaborat foarte mult si cu care chiar a fost confundat de multe ori (lucrau mereu aceleasi teme si nu se semnau).
Faptul ca s-a nascut în (pe atunci) Republica Venetia ar fi trebuit sa fie un obstacol în calea afirmarii sale, deoarece si acea zona a Italiei a dat artei vizuale numeroase nume ilustre. Însa tanarul venit din mica localitate Pieve di Cadore a devenit un maestru înainte de a împlini patruzeci de ani. Iar în jurul aceleiasi varste a fost poreclit de venetieni „Un soare printre stele mici” (aluzie la un citat din „Paradiso” a lui Dante).
Tot în acea perioada de maxima glorie, Tiziano a fost numit „pictor laureat al Republicii Serenissime Venezia, iar dupa moartea lui Giovanni Bellini a devenit titularul scolii de pictura si i s-a acordat pensie de la Senat (dar Signoria Venetiei noteaza în cronicile sale ca „maestrul absenta de la sedinte…”).
Toate aceste recunoasteri ale geniului tizianesc nu au reprezentat manifestarea unui patriotism local venetian (la concurenta cu scolile romana si florentina). Arta îmbinarii culorilor sale a fost asociata cu lucrari extrem de valoroase în domeniul peisagisticii si portretisticii; aceste tematici au constituit o adevarata scoala peste timp pentru reprezentantii Renasterii si barocului. De asemenea, dinamica scenelor sale mitologice a fost decisiva pentru formarea altui geniu, Rubens – dupa cum o recunoastea însusi maestrul flamand.
Viata personala a maestrului – chemat sa onoreze comenzi în multe orase, mai ales în lacase de cult – a fost una foarte trista. Casatorit în 1525 cu Cecilia, Tiziano devine vaduv cu trei copii dupa numai cinci ani. Ulterior, maestrul s-a dedicat aproape exclusiv artei, obsedat în permanenta de modificari ale tehnicii picturale (inclusiv murale). Istoria artei îl vede egalul lui Rafael si Michelangelo si „profesorul” lui Rubens.
În familia Vecelli a existat o predominanta „gena artistica”. Astfel, pictori cunoscuti au fost Francesco (frate mai varstnic), Marco (nepot), Cesare, Tomasso, Girolamo si Fabrizio (rude apropiate). Unul dintre ultimii sai elevi de renume a fost El Greco. Tiziano a murit de ciuma în 1576, dar trupul sau a fost admis (în mod exceptional) în cripta la Santa Maria Gloriosa dei Frari – unde are un monument realizat de Antonio Canova.
PAUL IOAN
Comentarii