Ati simtit vreodata sau v-a trecut prin gand ca anumite minerale sau chiar toate, la fel ca animalele si plantele, ar putea reprezenta un regn in sine?
Ipoteza ca pietrele ar putea avea un gen de a rationa pe care oamenii nu-l pot intelege este bizara, dar o realitate artistica ar putea schimba, fara doar si poate, o asemenea perspectiva.
„Relatia mea cu piatra nu este numai una fizica, ci si magica. Ma recunoaste, ma asculta… ne intelegem. Pietrele mele nu sunt lipsite de viata. Ele se manifesta.” E o destainuire facuta pentru toti iubitorii de frumos de catre sculptorul spaniol José Manuel Castro López.
Acesta lucreaza cu granit, cuart si marmura, intr-un mod comparabil cu cel al unui cioplitor in lemn care cunoaste nu doar taria, ci si sufletul fiecarei esente in parte. Si nu putem evita sa ne amintim acea superba revelatie dezvaluita de genialul Michelangelo, care afirma ca el nu ciopleste piatra, minunea pe care noi o numim simplist sculptura existand dintotdeauna in blocul brut, el doar indeparteaza bucatelele ce prisosesc, pentru a elibera lumina incatusata in teluric.
In mod similar, artistul spaniol desface piatra, o mangaie cu tandrete, facand-o sa ni se arate in gratia ei felina, in transfigurari nebanuite. In urma mainilor lui José López, materia cea mai rezistenta devine fluida, incepe sa curga in rauri care isi opresc prelingerea in clipa in care ajung la stadiul lor cel mai inalt si mai deschis de evolutie.
Sculpturile sale iluzorii apar ca modelate din lut, cu pliuri si cute moi, ca de tesatura, provocand materialitatea rocilor minerale folosite. Artistul cauta intotdeauna sa incorporeze forma naturala a fiecarei pietre inainte de a sculpta, combinand suprafata bruta si naturala a componentelor ei cu aluziile blande la diferite texturi.
Eliminarea dovezilor interventiei umane la sfarsitul activitatii artistice face ca sculpturile sa para aproape ca si cum ar fi fost erodate in mod natural in aceste forme nenaturale. Sculpturile lui sunt explorari unice ale texturii, formei si procesului.
O anume taina, poate interzisa neinitiatilor, staruie totusi in fiecare dintre lucrarile sale, o relatie vitala ce transcende realitatea palpabila, receptata prin simturile comune ale privitorului.
Atata doar ne destainuie autorul, dupa ce ne instiinteaza despre faptul ca, in cultura Galiciei sale natale, piatra si calitatile ei sunt adesea mitologizate: „Nu sculptorul este cel care actioneaza, ci vrajitorul, druidul!”
In creatia artistica vietuieste implicit si o farama de material divin, asupra caruia artistul muritor nu are nici calitatea, nici permisiunea de a actiona. El are insarcinarea sacra de a-i da materiei chipul sub care fiecare om sa poata recunoaste relatia fara de varsta dintre pamantesc si celest, sa-si poata recunoaste conditia de efemeritate, dar si datoria de a trimite in curgerea cea eterna valorile au-tentice primite prin nastere ca fiinta.
Incredibilele sculpturi joaca o farsa magistrala, careia ii cade victima privirea. Simtul vazului ne spune ca roca dura se dezlipeste, se indoaie, devine spongioasa, poate fi rasucita, facuta sa curga in picaturi ca de ploaie sau in unde ca de rau. Piatra devine moale, flexibila, lichida. Uneori, piatra curge din izvorul dezghiocat din alte pietre ori din lemnul ce tezaurizeaza si caldura fapturilor daruite cu destinul desfasurat prin nastere, evolutie pamanteasca si moarte fizica.
Unele sculpturi se prezinta ca roci care s-au pliat pentru a se furisa in suporturile lor de lemn, o alta lucrare arata o roca ce pare sa se increteasca pentru a se potrivi in alta. „Ideile imi apar spontan, incontrolabil, stimulate de lucrul efectiv. Sunt un pietrar instruit si cunosc bine esenta confruntarii dintre om si duritatea pietrei. Este posibil ca acest gand sa fi facut ca ideea de a inmuia pietrele, chiar si intr-un mod inconstient, sa-mi vina in minte. Dar, adevarul e ca sa ai o idee este bine, insa devine dificil sa o dezvolti.”
José Manuel Castro López pare a avea o bucurie juvenila in a convinge privitorul (inselandu-l intr-un mod ludic) ca lucreaza cu piatra ca si cum ar fi lut. Aceasta e determinata sa se crispeze afisand riduri de expresie, sa faca grimase ori sa zambeasca pliindu-si colturile gurii si sa tresara la un simulacru de ciupitura, la fel ca pielea omeneasca.
Uneori, introduce in lucrare obiecte suplimentare ce par sa coasa, sa prinda sau sa intinda pietrele in diferite moduri. In timp ce piesele nu sunt in mod evident la fel de complexe ca la un Bernini sau Michelangelo, totusi ele se transfigureaza in posturi neobisnuite si adesea cu nuante de umor ale diferitelor tehnici de sculptura in piatra.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii