Sa te trezesti dintr-un somn al simturilor, inconjurat de toate culorile Universului adunate incredibil in petale si frunze si lacrimi de soare strecurat sub gene, pentru a sui mai apoi, intr-un urcus nici bland, dar nici chinuitor, acolo unde, ancorat in cararea strecurata printre ierburi, ai prilejul de a contempla de sus imaginea edenica, de o frumusete neinchipuita, a unei lumi pe care o putere nemasurata, fara inceput si fara sfarsit, o va fi cladit intr-o firida a timpului, o lume din care tu insuti faci parte si care ti-a fost daruita si tie…
Un asemenea univers halucinant, in care iti doresti sa devii captiv, prizonier de lux pentru tot timpul ce ti s-a harazit pe rotundul numit Pamant, este ceea ce ne provoaca sa intelegem in creatiile sale artistice Ovidiu Iovanel. Un acuarelist de mare forta, deopotriva discipol al lumilor vazute si nevazute, maestru pentru nenumarati semeni ispititi de priceperea manuirii pensulei inmuiate in toate culorile lumii, pe care sa le astearna pe pat de apa, intr-o leganare izvoditoare de nemurire.
S-a nascut la Resita, „orasul otelului”, insa doar caracterul si tenacitatea i-au fost inmuiate in magma acestui metal, caci sufleteste, arta si claditul durabil i-au fost far implantat in fiecare clipa a vietii. O marturiseste el insusi: „Practic, desenez de la varsta de 2 ani, dar m-am apucat serios de acuarela abia la 39 de ani, cand m-am decis sa las deoparte arhitectura si sa ma dedic in totalitate picturii. Am descoperit frumusetea acuarelei atunci cand am descoperit picturile maestrilor contemporani. Mi-am dorit atunci sa invat de la ei si mi-am investit toate economiile in cele opt cursuri pe care le-am facut cu cei mai buni acuarelisti ai lumii. Astazi, prezidez Asociatia Pictorilor Acuarelisti din Romania si fac parte din Comitetul director al Societatii Internationale de Acuarela (IWS). Predau cursuri de desen in creion si de pictura in acuarela si am participat deja la cateva zeci de expozitii nationale si internationale.”
Opera lui Ovidiu Iovanel nu trebuie vizitata intr-o expozitie pe care mai apoi sa incepi/incerci sa o desfaci in „piesele componente”, pentru a-i face o analiza detasata, impanata eventual cu incadrari si categorisiri.
Nu asa se face – ne avertizeaza chiar desenele si picturile in sine, dezvaluindu-ne calea catre lumina reala a mesajului lor adunat intr-o sintagma de granit: „libertatea spiritului”.
Privesti, de pilda, un aparent stop-cadru din splendidul ciclu venetian al artistului si iti inchipui ce frumos ar fi sa te afli chiar la doi pasi de zidurile vechi, imbibate de apa timpului si a canalelor pe care luneca lenes emblematica gondola. Dar nu despre dorul de calatorie e vorba aici, nu despre turismul spiritului incorsetat de reguli, axiome, enunturi prefabricate.
Plecand de la aparent banala apa in care autorul isi inmoaie pensula, acesta o trimite apoi sa adune in firele minuscule toate culorile imaginate vreodata, pe care apoi sa le transforme intr-o noua Geneza, repetata la nesfarsit. Aceasta apa, fara de care nicio constructie a omului nu ar fi posibila si nu ar dura, constituie reperul de inceputuri palpabil, de necontestat, pentru cel ce isi cauta originile, cel ce se cauta pe sine. Acolo, in imaginea pe care Iovanel o eternizeaza cumva in „faptul” sau artistic, acolo se afla de fapt oceanul primordial pe care am navigat candva in spirit si in apele caruia suntem datori sa revenim cu forta si cu uneltele necesare pentru a dura viata in viitor. Si nu pe o pluta a Meduzei, nu captivi ai mlastinilor lipsei de speranta, ci pe Arca magica ce nu se va sfarama nicicand de stancile renuntarii.
Asemenea imagini si trairi ne sugereaza de fapt Ovidiu Iovanel in peisajele sale, in seducatoarele buchete de flori diafane, in sarutul dintre cer si pamant ghicit dincolo de involburarea fara granite a norilor cu ceata si cu raul, in cladirile ce par a sovai intr-o clatinare deasupra lumii dimprejur, dar care raman in picioare, pentru a ne arata ca stim si putem – nu sa ruinam, ci sa construim lumea, intr-o perpetua bucurie a privirii spre viitor.
Neliniste, contemplare rapida, apoi actiune, dinamism fara ezitare, pana dincolo de limitele gandirii si ale evolutiei: astfel as defini arta acestui acuarelist remarcat, apreciat si indragit pe toate meridianele.
Marturiseste Ovidiu Iovanel: „In 2012 cand am lasat deoparte arhitectura, m-am decis sa desenez in creion si sa pictez in ulei si acrilice. Intr-o zi, am dat intr-o librarie peste o carte de acuarela si m-a captivat. Rand pe rand, am descoperit marii maestri contemporani si am ramas impresionat de lucrarile lor (…) Visul meu este sa raspandesc cat pot de mult dragostea de acuarela in Romania, deoarece, din pacate, noua ne lipseste si traditia de a picta in acuarela si gustul cultivat pentru aceasta tehnica (cea mai grea si cea mai veche din lume).”
Un vis aproape pe deplin implinit, in care au patruns sute de semeni ai nostri cu har, un vis in care, datorita tuturor acestora, navigam si noi, pe Arca frumosului, a luminii, a iubirii nemasluite.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii