„Pentru mine, pictura nu este un hobby, ci profesia; hobby-ul meu este scrisul.” Deloc paradoxal, afirmatia ii apartine unuia dintre scriitorii si jurnalistii italieni de mare forta din veacul trecut – Dino Buzzati – , insa afirmat intr-un chip cu totul aparte, straniu, tulburator si profund, in pictura de anvergura a aceleiasi perioade.
El este celebru in primul rand pentru magistralul roman cu o tusa psihologica speciala „Desertul Tatarilor”, care transpune in proza semnificatia imagistica a picturilor sale, mai putin insa cunoscut pentru tablourile suprarealiste si simbolice constituite intr-o adevarata galerie a iubirii si durerii, a iluziilor si implinirilor oricaruia dintre noi.
Primele contacte cu pictura ale lui Buzzati au coincis cu patrunderea artei metafizice a lui Giorgio De Chirico si Alberto Martini, abia mai tarziu fiind influentat de suprarealismul tipic francez al unor Chagall si Magritte. Cu toate acestea, intr-un al doilea moment, intrarea in contact cu neoavangardismul artistic din anii 60 marcheaza cea mai matura si mai originala faza artistica a lui Buzzati, pentru a fi plasata apoi in contextul „pop-art” italiene.
Prima sa expozitie individuala importanta a fost in Belluno in 1967, unde a fost prezentata si celebra „semnatura pictata”, reprodusa apoi pe numeroase lucrari. Din panzele sale transpare si se impune intreaga lume fantastica, onirica si poetica ce l-a propulsat in elita si l-a facut unul dintre protagonistii artelor secolului XX.
Un al doilea element de tip suprarealist, in loc sa faca realitatea obisnuita onirica, precum in pictura metafizica, incearca sa obtina magia, suprarealitatea sau pararealitatea din figuri si situatii inventate cu o linie precisa si foarte curata. Si acest lucru ne impinge adesea sa nu ne simtim intim implicati cu Buzzati in acele vise ale sale.
Cheia pentru a intelege toata valoarea poetica a acestor lucrari este adesea continuta in textele scurte care le insotesc, absolut inseparabile de partea figurativa. Este o combinatie perfecta de cuvant si imagine, de sign si de-sign (semn si design). De aceea s-a spus in repetate randuri, pana cand acest calificativ metaforic a devenit emblematic pentru el, ca in complexitatea personalitatii sale creatoare Dino Buzzati este un „artist care scrie tablouri”.
„Basmul si mitul la pictorul si scriitorul Buzzati (…) devin mai usor de inteles daca sunt interpretate pornind de la conceptul de basm sau chiar mit (basmul si mitul, in special in epoca moderna, sunt doua categorii aflate in contact puternic, intre care deseori nu este usor sa trasezi o linie de separare). Buzzati intra pe deplin in acest discurs: munca sa de pictor si scriitor este profund legata la dimensiunile basmului si mitului” – afirma un alt mare pictor si scriitor italian, Emilio Tadini.
Dar, daca ne raportam si la scrierile sale, mai cu seama la sus-mentionatul roman, trebuie sa ne gandim la mitul individual al omului din toate timpurile, in care spatiul interior evadeaza in afara pentru a evidentia cu violenta faptul ca, in realitate, suntem aproape goi, pustii pe dinauntru si ca nu in exterior trebuie cautat inamicul nevazut care ne vulnerabilizeaza.
Divinul si demonicul se confrunta permanent in tablourile lui Dino Buzzati, provocandu-ne sa observam ca „dincolo” nu ne asteapta nici miticul tunel de lumina, nici flacarile vesnice ale penitentei, ci altceva: o rascolire pana dincolo de timp a fiintei duale care suntem, confruntarea binelui si raului din constientul, subconstientul si inconstientul uman, nu in transeele unui front sinistru, ci intr-un „tinut” al neputintelor umane, unde vointa nu mai are nicio valoare.
Iar la originea acestor viziuni deloc linistitoare se afla un amanunt biografic dramatic al lui Buzzati. Acesta a murit dupa o lunga suferinta, avand cancer pancreatic. Stia acest lucru si astepta ca ultima despartire sa vina dintr-o clipa in alta.
„Viata se indeparteaza atat de repede… Pacat: mai am multe imagini de pictat” – spunea Buzzati, pentru care pictura era insasi viata. „Fiecare durere este scrisa pe lespezi cu o substanta misterioasa in comparatie cu care granitul este ca uleiul. Si o eternitate nu este suficienta pentru a o sterge.”
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii