Maestru al culorilor tari si al stralucirii care orbeste, francezul Henri Matisse (1869-1954) a început sa picteze spre finele adolescentei, în perioada convalescentei dupa o criza de apendicita. Si, cum dictonul „Dupa aceea, deci din cauza aceea” nu e întotdeauna valabil, nu se poate spune ca Matisse îsi datoreaza gloria unei parti infime a corpului sau… Avocat de meserie, tanarul de douazeci si doi de ani intra sfios în Academia „Julian” din Paris si studiaza arta.
Viziunile maladive din perioada suferintei, „paradisul culorilor” vazut cu ochii mintii pe patul de spital l-au apropiat de Cézanne, Gauguin si Van Gogh. Nici liniile deloc romantice ale picturii japoneze nu l-au lasat indiferent. În consecinta, cromatica devine forta esentiala a expresivitatii lui Henri Matisse.
Prima expozitie personala o deschide abia la treizeci si cinci de ani. Atunci aparea curentul numit oarecum peiorativ „fauvism” (citeste „fovism”), de la frantuzescul „fauve”, adica animal salbatic. Termenul, care va face istorie, a fost lansat de ironicul critic de arta Louis Vauxcelle. Inspiratorul a fost Gustave Moreau, iar seful curentului fovist a devenit Matisse, locotenent fiindu-i André Derain – împreuna cu care s-a retras (1905-1906) în sudul Frantei, pentru a scapa de „clasicismul Parisului”.
Si ce altceva decat rosul aprins putea izbi mai eficient sensibilitatea privitorului? Aceasta culoare a trandafirului suav s-a transformat într-un bici cu douazeci de noduri în picturile socant-cromatice ale lui Matisse si Derain. Pentru cei ale caror ganduri se îndreapta spre un esafod imaginar, acest rosu salbatic pare o balta de sange coagulat, dupa macelarirea unei bestii a padurilor sau a unui condamnat sectionat de ghilotina. Panzele din acea perioada a lui Matisse actioneaza ca un pickhammer asupra conceptiei noastre „învechite”, conform careia culoarea trebuie sa mangaie. Nici vorba, spun fovistii. Culoarea trebuie sa te sfartece! Emotia artistica, „sondata” cu toporisca sensibilitatii de fovisti, s-a stins încet-încet, dupa anii 1906-1907, însa Matisse (si Derain) i-au ramas credinciosi, în forme care plesnesc mai cu îngaduinta retina privitorului. Pentru restul vietii, Matisse a ramas prietenul si rivalul mai tanarului sau contemporan, Picasso. Critica îi compara deseori, numindu-i complementari, precum principiile cosmice chinezesti yin si yang.
Desi francezul este considerat, în general, un post-impresionist, iar Picasso un cubist, si tematicile celor doi i-au apropiat foarte mult. Femeia si natura moarta reprezinta adevarate obsesii artistice pentru ei, dar Picasso prefera sa se inspire din propria imaginatie, iar francezul din mediu – mai mult interioare, decat natura. Soarta a fost cruda cu Matisse. Diagnosticat cu o boala incurabila în 1941, el a mai trait pana-n 1954 într-un scaun cu rotile, continuand sa lucreze, dedicandu-se si tehnicii numite „guase decupate” (asamblare de bucati de hartie decupata).
P.S.1: Record jenant pentru un pictor modern: în cadrul unei expozitii Henri Matisse (Muzeul de arta moderna, New York), tabloul sau „Le bateau” a stat rasturnat pe perete timp de 45 de zile, pana cand un student a atras atentia organizatorilor.
P.S.2: Inconfundabilul Alain Delon este unul dintre cei mai mari colectionari de lucrari foviste din lume. Intr-un interviu, „Samuraiul” nu a putut explica de ce îl atrage salbaticia culorilor lui Matisse (nudurile acestuia valoreaza maximum 20 de milioane de dolari).
PAUL IOAN
Comentarii