În psihanaliza freudiana, simbolistica extrem de complexa a cetatii este asociata celei referitoare la femeie. Început de lume pamanteasca, eternizare a spitei umane în Univers, femeia nu este totusi o creatie suprema intangibila.
La fel ca oricare creatura pamanteasca numita om, ea este ispitita de ascunzisurile propriei sale singuratati, sufera în tacere în urma neîmplinirilor unor firesti, dar utopice nazuinte umane, îsi striga disperarile în codri pustii si în pesteri goale, atunci cand se vede înconjurata de zeci, de sute, de mii de semeni, însa se simte singura în interiorul ei.
Vorbim despre elemente aparent abstracte: despre o conditie umana, despre sentimente, despre trairi, dar toate acestea pot fi si vizualizate aie-vea, daca oameni cu har ajung sa mijloceasca acest gen de comunicare dintre ceea ce e perceptibil prin simturi, dar deopotriva si prin non-perceptibilul tradus în fluxuri de energie, de spiritualitate.
Pictorii – desigur, doar unii dintre ei – ajung la aceasta performanta mirabila, iar zona evocata mai sus este tulburator de profund accentuata de creatiile unui artist american de acum un veac: Edward Hopper.
Cunoscut în special pentru picturile sale în ulei, a fost la fel de priceput ca acuarelist si tipograf în gravura. Atat în scenele urbane, cat si în cele rurale, interpretarile sale fin calculate reflecta viziunea lui personala asupra vietii americane moderne. Totusi, latura cea mai profunda a artistului se releva în lucrarile concentrate pe acel tulburator univers feminin interior la care am facut referire.
Putem face si o speculatie asupra tendintei catre a patrunde, prin intermediul unor imagini aparent suta la suta obiective, într-un spatiu meditativ universal valabil, mentionand originea olandeza a familiei lui Hopper; o zona culturala plasata fara echivoc în elita picturii universale din toate timpurile.
Sa lasam totusi pe seama teoreticienilor artelor plastice asemenea ipoteze, pentru a ne ancora în semnificatiile – în limbajul si mesajele pictorului american!
De ce am evocat Cetatea (ca termen în sine) am aratat la început, prin sintagma „solitudinea interioara” am sugerat ca artistul patrunde în sufletul feminin pe cai dintre cele mai subtile si mai neasteptate, extragand de acolo, macar partial, ceva din frecvent invocatul, dar aproape niciodata explicatul sens al hipnoticei formulari „eternul feminin”. Mai concret, în numeroase dintre lucrarile lui Edward Hopper apare ca personaj însufletit o femeie tanara/matura, rareori alaturi de ea aflandu-se un barbat, mai degraba ca „accesoriu” al acesteia. Numai ca în planul imediat secundar al protagonistei atrage atentia un gen de dublu translucid, neanimat, al femeii – o fereastra de regula uriasa, prin care Ea priveste cufundata în ganduri si lasand astfel impresia ca, de fapt, nu analizeaza un peisaj exterior, ci acel „ceva” misterios, nelinistitor, dar relevant, situat dincolo de fireasca linie a orizontului.
Fereastra devine astfel o bariera materiala, însa si o limita posibil de depasit dintre fiinta umana si ceea ce se afla în arealul imaterial al mentalului si spiritualului. Ceea ce pare a fi hotar si zadarnicie în viata reala devine astfel, deloc paradoxal, poarta deschisa catre patrunderea cu prioritate în esenta lumii si a Universului personal interior.
De observat ca pana si în unele imagini de spatiu închis apare macar un tablou ce înfatiseaza o fereastra. Dar întotdeauna, fie ca privirea pleaca din interior spre în afara, fie ca procesul este inversat, aceasta fereastra nu are si un mecanism prin care sa poata fi închisa ori deschisa.
Ce putem vedea în exterior? Uneori, ca moment al zilei – noaptea sau crepusculul. Ca peisaj însa domina întinderile – colinare, campestre, citadine – nepopulate de fapturi vii, o lume fara suflet, am putea crede, dar în realitate e o lume ascunsa în ea însasi, prevestind o explozie de revelatii.
De asemenea, în aceeasi categorie a mesajelor picturale subtile si subliminale, cadrul imagistic prezentat uneori explicit este teatrul ori un fragment de scena – o alta lume redusa la simboluri esentiale pentru existenta noastra de fiecare zi. Iar pentru a reveni la personajele (în mod natural) însufletite, sa spunem ca prezenta masculina exceleaza de regula la Edward Hopper prin pasivitate, prin detasare de ceea ce poate fi valorizat din afara „cosmosului” domestic. Poate constitui si aceasta o modalitate de raportare prin reciprocitate la lumea imateriala sau, daca vreti, de non-dialog între cele doua jumatati care se spune ca ar întregi originea Universului.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii