Putem întelege cu dificultate lumea artistilor daca nu patrundem în spiritul lor liber si nepasator fata de problemele vietii de zi cu zi. Un astfel de spirit liber a caracterizat faimosul cartier parizian Montmartre, pe unde s-au perindat corifei ai artei si literaturii. O simpla enumerare care sa dea stralucire istoriei artei este suficienta. Si-au încrucisat pasii în Montmartre Vincent van Gogh, Monet, Dalí, Picasso, Renoir, Pissaro, Matisse, Derain, Degas, Utrillo, Toulouse-Lautrec, Alfred Jarry si peste toti, regina Suzanne Valadon. Am dori sa apelam la doua butade celebre pentru a sintetiza acel savoir vivre al artistilor divini din „Muntele martirilor” – asa se traduce Montmartre, dupa locul unde Saint Denis, episcopul Parisului, a fost decapitat în 250, devenind patronul Frantei.
Prima butada se refera pictorita Suzanne Valadon, model de lux în adolescenta pentru multi pictori de aici si fosta acrobata la circ. În 1883 ea a nascut un baiat cu tata incert. Cu pruncul în brate, ea s-a dus la Renoir si i-a spus ca e fiul sau. Acesta s-a uitat la bebelus si i-a spus: Ce colorit urât are! Nu-i al meu. Femeia s-a dus apoi la Degas i-a spus acelasi lucru, iar Edgar i-a raspuns: Are forme oribile, nu-i al meu! Când baietelul a împlinit opt ani, Suzanne l-a cunoscut pe Miguel Utrillo care, ascultând povestea, i-a spus femeii: Sunt mândru sa-mi pun numele pe o opera a lui Renoir sau a lui Degas. Baiatul se va numi Maurice Utrillo! Asa si-a capatat numele viitorul faimos pictor din Montmartre.
A doua butada e mai scurta. Scriitorul Alfred Jarry (vezi „Ubu Roi”, traducere Romulus Vulpescu) a murit aici la numai 34 de ani, din cauza obiceiului de a înlocui mâncarea cu bautura. A fost întemeitorul teatrului absurdului si al stiintei la fel de absurde numite patafizica (parodie a metafizicii). Pe patul de moarte, acest adorator al licorilor euforizante a spus: Dati-mi o scobitoare!
Perioada de glorie maxima a cartierului geniilor artistice din Montmartre a fost 1905-1909, iar debutul s-a petrecut pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când Napoleon al III-lea l-a angajat pe urbanistul baron Haussman sa faca din Paris cel mai frumos oras din lume. Planurile acestuia au marginalizat saracimea, alungând-o spre periferie si distrugând viata sociala molcoma si alambicata din centru. Asa a devenit Montmartre un refugiu al nevoiasilor. Aflata pe o colina ce domina Orasul Luminilor, aglomeratia de artisti ce traiau de pe o zi pe alta a fost providentiala pentru arta secolului XX.
Viata vesela si mizera se potrivea cu sufletul artistilor, în pofida dramelor petrecute aici (de pilda moartea în delir alcoolic al lui Modigliani si sinuciderea iubitei sale însarcinate în luna a noua, care s-a aruncat de la fereastra la doua zile dupa înmormântare). Cuibul de locuinte ultramodeste ale artistilor se numea „Le bateau-lavoir”. În traducere libera, „Corabia spalatoreselor”. Rufe „sacre” puse la uscat, în arondismentul XVIII, unde, în tinerete, fusese primar însusi Georges Clemenceau… Vom ilustra acest text cu fotografii-document.
PAUL IOAN
Comentarii