Un subiect deosebit de vast privitor la arta este cel al modelelor aflate la originea realizarii unor opere de mare valoare. Nu ne referim neaparat la portretele de regi si imparati, de nobili si bancheri, de militari sau „ilustre” amante.
Exista capodopere in care chipurile personajelor reprezentate preiau de fapt fizionomia unor oameni simpli, ramasi anonimi pentru totdeauna sau ale caror biografii sunt incerte si dupa sute de ani.
Slujbasi, marionete, sfinti…
Imaginea femeilor care pozeaza pentru diverse tipuri de tablouri este destul de obisnuita pentru iubitorii domeniului esteticii. Asociat in general cu grupuri, scoli sau cu anumite comunitati artistice ca faimoasa boema pariziana ce a dat lumii numerosi creatori de prima marime in acest sens, contextul respectiv face trimitere la un fel de slujbasi, intrucat erau platite pentru a servi drept model.
Practica aceasta nu e insa noua, ci a fost semnalata pe scara larga inca din secolul al XV-lea. Si, nu tocmai surprinzator, notiunea de model se referea inclusiv la cele neinsufletite, manechine de lemn sau lut, cu sau fara articulatii, aidoma unor marionete ce puteau fi „drapate” si asezate in posturi diferite, in functie de intentia artistului.
Explicatia procedurii e simpla: modelul uman viu era mai costisitor si nu pastra o fizionomie sau o postura constante, pe durata executiei lucrarii. Renasterea a cunoscut si ea din plin acest mod de lucru, de la Michelangelo si Leonardo da Vinci toti marii artisti pregatindu-si creatia unica folosindu-se de modele.
Este edificatoare o afirmatie recenta a curatorului Xavier Bray, referitoare la un alt gigant al picturii universale, El Greco, dupa a carui moarte s-au gasit circa 50 de mulaje in ipsos, lut si ceara pe care le folosea la realizarea scenelor pictate: „Interactiunea dintre lumea reala si cea spirituala a fost una dintre principalele preocupari filozofice ale lui El Greco. Dar, ca orice artist al vremii sale, a trebuit sa inceapa cu un concept fizic inainte de a crea o viziune asupra lumii de dincolo. (…) Facand intentionat sa nu reprezinte corpul in mod realist, a fost capabil sa comunice un sentiment al imaterialului si al nevoii indivizilor de a renunta la legaturile lor fizice cu lumea pentru a participa mai strans in lumea spirituala”.
Femeie si salbaticiune: o improbabila asociere
Viata unui model oarecare poate fi cel putin la fel de fascinanta precum cea a personajului caruia ii imprumuta chipul. Deseori insa, statutul sau social nu era cel mai avantajos. Michelangelo, de pilda, a fost acuzat ca s-a folosit de vagabonzi si de indivizi cu reputatie indoielnica pentru a reprezenta sfinti. Totusi, un caz de o sensibilitate aparte il constituie cel al unei capodopere universale realizate de maestrul Leonardo – „Dama cu hermina”.
In unele cercuri de istorici ai artei, e vie si astazi controversa legata de identitatea modelului. Versiunea acceptata cel mai frecvent o identifica pe protagonista cu Cecilia Gallerani, devenita pe la numai 15-16 ani metresa lui Ludovico Sforza, duce de Milano, supranumit Maurul. La frumusetea ei feciorelnica se adauga o cultura nu foarte des intalnita nici chiar la multe dintre nobilele din epoca, astfel ca puternicul barbat i-a facut cadou, intre altele, propriul ei portret pictat de faimosul da Vinci.
Trimiterea la modelul presupus a fi cel real s-a facut inclusiv pe baza unor indicii oferite de catre artist. In momentul realizarii tabloului, elemente introduse de acesta in cadru erau neobisnuite, iar interpretarea lor da un plus de credibilitate ipotezei sus-mentionate. Principalul indiciu este chiar al doilea „model” insufletit, animalul cu blana alba tinut in brate de femeie. S-a speculat ca ar fi un dihor – mai frecvent intalnit ca docil animal de companie pe vremea lui Leonardo, hermina fiind mult mai independenta, dar si un simbol al puritatii. A ramas totusi astfel adusa in prim-plan, din doua motive invocate de istorici.
Primul – denumirea herminei in greaca ar fi „galè”, o trimitere directa la numele de familie al enigmaticei doamne, Gallerani. Al doilea, dar mai plauzibil: Ludovico Sforza, iubitul Ceciliei, a primit titlul de cavaler al Ordinului Erminei de la regele Neapolelui in 1488, anul realizarii picturii. In fine, ca o completare a presupusului statut de model pentru maestrul da Vinci, mentionam si parerea unor istorici ca a folosit figura aceleiasi tinere pentru tabloul „Fecioara intre stanci”.
Este mimesisul realitatii un scop artistic primordial? Unii teoreticieni ai artelor sustin aceasta, insa in detrimentul identificarii esteticului autentic. Ce se poate spune, de pilda, despre Gala, sotia lui Salvador Dalí, transfigurata in nenumarate ipostaze de acesta, mergand pana la recompunerea suprarealista a chipului ei din forme geometrice, in lucrarea „Galatea sferelor”? Sau despre „Portretul Dorei Maar” a lui Picasso? Sau despre „Portretul Jeannei Hébuterne”, sotia lui Modigliani?
Niciodata acest fabulos subiect nu va fi epuizat, dar un lucru este cert: cata vreme dincolo de modalitatea de transpunere a unui model in opera de arta exista har si iubire, aceasta expresie a frumosului lumii va dainui.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii