Luminozitatea si buna dispozitie din opera lui Botticelli, cu care maestrul ne incanta si acum, in plina epoca a neo-suprarealismului, aduc suflul sanatos al Renasterii si talentul de geniu al unuia dintre autorii de fresce ai Capelei Sixtine. Insa bucuria de a crea din spiritul neobosit al lui Botticelli a fost umbrit de doua perioade intunecate din viata sa. Asa cum s-a intamplat si cu alti mari maestri ai unei epoci sau alta, meritele le-au fost uitate atunci cand alte curente si alte genii novatoare au cunoscut luminile rampei. Din pacate, primele lovituri ale soartei pentru Sandro Botticelli (1445-1510) s-au produs atunci cand la Florenta (orasul sau natal) familia de Medicii a fost anihilata practic de fanatismul religios al lui Savonarola.
Cu toate ca era un adept al ultramoralizatorului calugar dominican, pictorul este nevoit sa-si distruga unele panze in care apareau nuduri, cu teme mitologice. Excesele acelei perioade si moartea lui Lorenzo de Medici il arunca pe maestru intr-o stare de depresie accentuata. Se retrage in singuratate si va muri intr-un total anonimat, in 1510, desi Savonarola fusese executat in 1498. Lucrarile sale isi pierd din lumnozitate si din bucuria cromatica de odinioara.
O alta lovitura nedreapta pe care Botticelli a primit-o in ultimii ani ai vietii a fost uitarea cu care l-au acoperit contemporanii, inclusiv clericii care-i comandasera decorari de interioare eclesiastice. De data aceasta era vorba despre o ascensiune magnifica al altor trei genii ale Renasterii. In ordine cronologica, cei trei care l-au aruncat in conul de umbra dureros si nemeritat au fost Leonardo da Vinci (nascut 1452), Michelangelo Buonarotti (n. 1475) si Raphael (n. 1483). Cu atat mai dura a fost soarta marginalizatului Botticelli, cu cat el lucrase la Capela Sixtina inaintea lui Michelangelo si Raphael.
Chemat in 1481 la Roma, pe cand avea 36 de ani, maestrul florentin creeaza trei fresce exceptionale la capela unde se va aduna conclavul cardinalilor. La cererea papei Sixtus al IV-lea, pictorul realizeaza "Ispitirea lui Iisus" (pe peretele nordic), "Scene din viata lui Moise" si "Pedepsirea lui Core, Datan si Abiram (peretele sudic) – toate finalizate in 1482. Intors la Florenta, maestrul realizeaza in 1486 capodopera care-l va propulsa printre gigantii picturii universale si care va fi model de frumusete si armonie cromatica pentru toate curentele posteritatii sale. La cererea lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, Botticelli zamisleste "Nasterea lui Venus", o scena mitologica de o rara frumusete in care atitudinea zeitei care apare din scoica plutind pe mare va fi o lectie de redare a feminitatii idealizate. Aceasta pozitie a femeii perfecte o intalnim la perfectionistul grec Praxiteles, "parintele nudului feminin" (sec. al IV-lea i. Ch.). Artistul a adus cu aceasta lucrare de referita gustul pentru decenta si retinere (in spirit neoplatonic), excluzand orice forma de vulgaritate. Femeia privita ca divinitate nu cheama spre dragoste lumeasca, ci doar spre adoratie.
O alta capodopera in care gratia feminina atinge culmile rafinamentului renascentist este "Primavara", compozitie ampla (202 cm x 314 cm) in care pe langa Venus, Marte Flora, Chloris si Zephyrus apar si cele trei Gratii. Acest grup de nuduri de o delicatete exceptionala va deveni o tema de referinta pentru urmasii lui Botticelli.
PAUL IOAN
Comentarii