Ne place sa credem ca oamenii vor fi trait candva in deplina intelegere si echilibru, in vremuri paradisiace ce au ramas ingropate definitiv intr-un trecut fara varsta.
Singurii semeni capabili sa ne conduca cel mai aproape de adevarul si intelegerea acelei lumi a inceputurilor imemoriale sunt artistii, fiindca au avut viziunea si totodata curajul de a deschide larg usa temnitei in care libertatea gandirii, a spiritului uman a fost aruncata.
Ganditori profunzi, oameni inspirati ori simpli indivizi inzestrati cu simtul vederii „nevazutului” au nascocit proverbe, iar in completarea maiestrei lor puneri in lumina a adevarului, cativa artisti plastici au dat chip lumii respective.
Pictorul flamand Pieter Bruegel „cel Batran” (1525-1569) nu ar mai avea nevoie de prezentare, insa creatiilor sale li se vor gasi intotdeauna noi valente, li se vor descoperi mesaje ascunse… la vedere.
Una dintre capodoperele sale este surprinzatorul si indraznetul tablou cunoscut sub denumirea de „Proverbe olandeze”, initial numita „Pelerina albastra sau nebunia lumii” (dupa o scena din centrul imaginii). Nu este vorba numai despre o pictura executata cu maiestrie, ci in primul rand, despre o satira aproape violenta, o chirurgie sociala cruda, fara anestezie, menita sa scoata in evidenta fara menajamente adevarata imagine a fiintei umane.
Ca stil de exprimare, Bruegel vine fara doar si poate in linia socantelor exprimari ale predecesorului sau Hieronymus Bosch (1450-1516), un suprarealist „avant la lettre” satiric, extrem de acid. Daca insa viziunile fa-buloase ale acestuia din urma se orientau destul de firesc catre teme religioase (tripticurile „Ispitele Sfantului Anton”, „Judecata de Apoi” si in special „Gradina deliciilor”), Pieter Bruegel face trimitere in mod nemijlocit catre spatiul citadin din vremea sa.
Pe de alta parte, din punct de vedere tehnic avem de-a face cu un ulei pe panou de stejar, iar ca orientare artistica istoricii picturii universale apreciaza ca este „una dintre cele mai frumoase picturi din toate timpurile si o expresie a artei religioase protestante”.
Aparent surprinzator, limba olandeza din vremea lui Bruegel era mai bogata in proverbe decat astazi, insa nu fiindca lumea contemporana ar fi mai apropiata de morala si de invataturile de sorginte divina.
Olandezii au fost intotdeauna pasionati de astfel de depozite de intelepciune umana, iar Bruegel a impartasit cu multi dintre contemporanii sai o preferinta marcata pentru acestea. Cateva dintre proverbele ilustrate mai degraba alegoric sau, dimpotriva, caricatural in tabloul artistului flamand au iesit din uz, altele sunt plurivalente si pot intriga in special pentru ca nu au un echivalent clar in vorbirea actuala. Exista doua categorii in care pot fi impartite proverbele in cauza: cele care rastoarna legile ratiunii, demonstrand astfel absurditatea multor comportamente ale noastre si proverbe serioase care ilustreaza pericolele prostiei. Fidel traditiei moraliste (desi mai umanista) a lui Bosch, Bruegel ne infatiseaza o lume rasturnata, cu diavolul patruns in centrul orasului.
Bruegel si-a „ascuns” proverbele in cladiri si in peisaj, in moduri de comportament si ipostaze uneori grotesti la limita rationalului, dar intotdeauna foarte imaginative.
Barbatul catarat pe crenelurile turnului, tinandu-si pelerina in bataia vantului, simbolizeaza proverbul „a sti de unde vine vantul”, iar figura de langa el „scutura penele la fereastra”, ceea ce inseamna ca toate eforturile lui au fost in zadar. Femeia care „se uita la berze” isi pierde timpul, in timp ce barbatul care „cade de pe un bou pe magar” (sau, cum am spune noi, „din lac in put”) se confrunta cu dificultati economice. Omul care „musca un stalp” este un ipocrit.
Un om incapabil sa se intinda de la o paine la alta nu cunoaste valoarea banilor, iar cel care isi varsa terciul nu va putea niciodata sa repare ceea ce a stricat Individul care deschide gura mai larg decat usa cuptorului isi supraestimeaza abilitatile, in timp ce altul „inoata impotriva curentului”, iar un peste mare inghite un peste mic.
Sunt peste 50 de personaje umane in acest tablou, plus inca numeroase alte fiinte domestice si salbatice, dar mai mult de 100 de scene ilustreaza aproximativ 120 de proverbe si expresii.
In aceasta lucrare timpurie, majoritatea personajelor sale prezinta fete goale cu ochi rotunzi care impreuna cu activitatea lor frenetica, dar lipsita de sens, transmit acea expresie a inutilitatii patetice, acea absurditate asemanatoare unui automat, care avea sa atinga un nivel simbolistic magistral accesat de alta capodopera incontestabila – „Parabola orbilor”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii