Când Mona Lisa devine o gospodina rubiconda, de parca si-a pierdut surâsul enigmatic în vreo tocanita data pe foc, atunci suntem siguri ca avem de-a face cu hâtrul artist columbian Fernando Botero, unic si bizar reprezentant al artei figurative, cu accente destul de „voinice” de primitivism – daca ne amintim de stilul simplu al lui Paul Gauguin. Toate personajele misteriosului si ironicului Botero par sa fie rude cu Gargantua si Pantagruel, însa cu o singura dimensiune exagerata, si anume grosimea. Chiar si Issus Christos este un supraponderal cu obrajori îmbujorati, care ne binecuvânteaza totusi cu evlavie.
Botero, într-o conceptie personala uluitoare, socanta si preluata dintr-un basm din lumea obezilor, îsi trimite personajele la ospete, la orgii bachice, la chiolhanuri interminabile, într-o sfidare agresiva a conceptului de colesterol… Pe vremuri, în plina Renastere, Michelangelo îsi trimitea personajele biblice de pe bolta Capelei Sixtine la sala de forta. Facând si din femei, si din barbati adevarati campioni de culturism. Stim ca exagerarea musculaturii la Michelangelo era o fronda la adresa clericilor. La rândul sau, Botero provoaca privitorul operelor sale sa descopere o lume scapata de sub controlul bunului simt comun, care ajunge sa ne sfideze cu dimensiunile opulente si cu nepasarea vinovata în fata normalitatii existentiale.
Fernando Botero a împlinit 84 de ani si s-a nascut la Medelin, Columbia. Cu talentul si imaginatia furibunda, artistul s-a remarcat de tânar si a început sa calatoreasca în toata lumea cu lucrarile sale socante, pe care unii le considera grotesti, iar altii le interpreteaza ca pe niste caricaturi. Din 1966 este stabilit la New York si lucreaza cu succes urias, atât pictura, cât si sculptura. Admite ca unul dintre inspiratorii sai (putini la numar) a fost Rubens, cu ale lui nuduri acoperite de volanase de grasime. Dar Botero, fin cunoscator al clasicilor, poate chiar sa ironizeze pe unii mari maestri, precum Caravaggio, Giotto sau Botticelli. Numai ca întotdeauna cronicile new-york-eze (si nu numai) au fost elogioase. Dincolo de toate etichetele cu care a fost coplesit, „Marele columbian” ramâne un „mare original al primitivismului”.
Cel mai important aspect al unei opere atât de spectaculoase este simtul umorului. Dintre lucrarile care pot ilustra elocvent zâmbetul ascuns al creatorului este si balerina care ridica un „piciorus” – probabil repetând „Lacul lebedelor” cu o usurinta de libelula cu simt artistic. Daca Ceaikovski ar vedea „Spargatoarea de nuci” marca Botero, poate ca s-ar apuca sa scrie opera comica…
Nici în sculptura nu se dezminte acest „columbian special” si numeroase institutii i-au cumparat lucrarile „supraponderale. În 2012, Internation Sculpture Center (Arkansas) i-a oferit „Lifetime Achievement in Contemporary Sculpture Award” , ca o recunoastere a întregii cariere de sculptor… Dincolo de zâmbetul pe care ni-l stârneste, Botero ne aduce aminte ca originalitatea „e un lucru mare”.
PAUL IOAN
Comentarii