Poate ca nu exista in istoria picturii secolului XX un artist mai atacat de „vocile autorizate” ale epocii precum Eugene Fernand Victor Delacroix, unul dintre cei mai remarcabili romantici ai Frantei. Acest visator indraznise, prin stilul sau care aduce aminte de tumultul din operele lui Rubens, sa-l contrazica pe perfectionistul Ingres si pe toti academistii care ovationau forma precisa a conturului in dauna culorilor. Dar, pentru explozia trairilor sufletesti ale personajelor sale, intotdeauna puse intr-o situatie dramatica, cromatica si expresia figurilor erau esentiale. Si Delacroix a croit drumul spre ceea ce pe vremea impresionistilor s-a numit „discursul raspicat al culorilor”.
Nascut in Ile-de-France, langa Paris, Delacroix a avut parte in copilarie de multe intamplari care i-au pus viata in pericol. Unii autori chiar il considera un reper al „ghinioanelor morbide” (era gata-gata sa moara inecat, spanzurat, sufocat etc.). De altfel, nasterea sa este pusa in legatura cu o posibila relatie sentimentala intre mama sa, Victoire, si Charles Talleyrand, cel careii va lua locul tatalui sau la ministerul de externe. De altfel, dupa moartea lui Charles Delacroix, Talleyrand a fost protectorul pictorului o lunga perioada de vreme.
Un nume important in destinul artistic al acestui romantic entuziast a fost pictorul Theodore Gericault (1791-1824), a carui lucrare „Pluta Meduzei” (1819) a avut un impact emotional formidabil asupra lui Delacroix. Tragedia naufragiatilor care se lupta cu moartea in valurile rasculate ale marii va deveni o trasatura permanenta in compozitiile sale. Astfel, in 1822 Delacroix expune pentru prima oara la Salonul din Paris o lucrare la fel de dramatica: „Barca lui Dante” (sau „Dante si Vergiliu in Infern”). Cosmarul pacatosilor care se lupta pentru supravietuire are acea incarcatura emotionala pe care o vom regasi in toate scenariile istorice ale lui Delacroix. Ne referim in primul rand la „Masacrul din Chios” (1824) si formidabila scena a „Mortii lui Sardanapalus” (1827). Inspirata dupa o piesa a lui Byron, scenariul uluitor al decesului ultimului rege al Asiriei are dimensiuni impresionante (392 cm x 496 cm). Talentul exceptional al maestrului in redarea suferintei umane a trezit un val de proteste si de critici foarte dure, vorbindu-se chiar de „masacrarea picturii”. Omul care a facut ilustratii pentru Goethe, Shakespeare si Byron era pus la zid pentru ca prin cromatica sa atat de intensa si prin temele pline de dramatism „sifoneaza” pictura clasica.
Anul 1830 este cel in care Delacroix realizeaza cea mai cunoscuta panza a sa, intitulata „Libertatea conducand poporul” – care se refera la Revolutia din iulie (sau A doua Revolutie Franceza), cand regele Charles al X-lea a fost fortat sa abdice. Remarcabila pictura a servit drept inspiratie pentru Frederic Bartholdi la realizarea figurii Statuii Libertatii. Baiatul cu pistoale in maini va deveni personajul Gavroche pentru Victor Hugo… Desigur, un om plin de viata precum Delacroix nu a evitat nudul feminin ca studiu sau ca scena de alcov („Louis de Orleans descoperindu-si metresa”, 1826). Iar Baudelaire, un mare admirator al maestrului, spunea ca acesta, desi un mare pasionat in dragoste, nu a cazut prada sentimentalismului in nici una din compozitiile sale in care tragedia domina evenimentele istorice tumultuoase.
PAUL IOAN
Comentarii