Senzatia de placere pe care o ai cand deschizi o cutie cu bomboane fondante e similara cu cea avuta cand admiri lucrarile unuia dintre cei mai rafinati reprezentanti ai stilului rococo din Franta, Jean-Honoré Fragonard. Dulce, vaporos si indiscret pana la limita acceptabila a decentei, acest pictor al fetelor vesele si zburdalnice a facut trecerea spre neoclasicism cu o eleganta demna de un mare maestru.
Nascut în familia unui fabricant de manusi, Fragonard (1732-1806) era destinat sa devina un marunt functionar din cauza esecului în afaceri al tatalui sau. Asa se explica de ce abia pe la optsprezece ani a intrat în mediul artistic parisian, unde talentul sau remarcabil de desenator si sensibil utilizator al culorilor pastelate l-a adus în atelierul celebrului maestru al epocii, François Boucher, un cap de afis al rococo-ului. Înca din tinerete, Fragonard s-a impus în mediul artistic – castigand si Premiul Romei – printr-un hedonism aproape greu de digerat de catre neinitiati.
Placerea nebuna culorilor palide si jovialitatea personajelor sale feminine l-au transformat într-un fel de spion al budoarelor, unde observa tinerele femei si adolescentele fara sa fie obsedat de nuduri. Putem spune ca s-a metamorfozat într-un paparazzo al celei de-a doua jumatati a secolului XVIII, cand a elaborat cea mai mare parte a operelor sale. Din nefericire pentru cariera sa, Revolutia franceza l-a înstrainat de viata artistica a Parisului, Fragonard neputandu-se adapta, la batranete, spiritului revolutionar si lucrarilor militante ale acelor vremuri tumultuoase. El fusese aproape toata viata un apropiat al Curtii regale – de unde îi proveneau si veniturile – si uitarea s-a instalat, nemeritat, peste opera sa timp de mai bine de jumatate de secol.
Un aspect interesant al conceptiei artistice a lui Fragonard este faptul ca desi a studiat lucrarile marilor maestri italieni – calatorind intens prin tara lui Michelangelo si Caravaggio – francezul a ramas fidel delicatetii cu care îsi construia compozitiile, atat personajele cat si ambianta. Tusele groase rubensiene si clar-obscurul parca l-au lasat rece pe acest delicat observator al vietii de zi cu zi. Tusele sale sunt foarte fine, iar culoarea are o importanta vitala în crearea unei atmosfere de buna dispozitie si a unei prospetimi permanentizate a oamenilor. L-au atras mai ales interioarele pline de bun gust, specifice rangurilor înalte ale societatii, iar intimitatea feminina l-a acaparat cu totul. A fost invitat atat în dormitoarele doamnei de Barry, cat si în budoarul voluptuoasei dansatoare Madeleine Guimard.
Sensibilitatea sufletului sau s-a manifestat si în viata personala, în care Fragonard a dat dovada de o usoara instabilitate emotionala. Astfel, în 1769 se casatoreste si are o fiica pe care-o transforma în model. Numai ca peste cativa ani, maestrul se îndragosteste nebuneste de o fata de paisprezece ani, Marguerite Gérard, nimeni alta decat sora mai mica a nevestei lui! El are un fiu cu aceasta „trufanda”, Alexandre, care va deveni un pictor apreciat. Peste ani, si nepoata sa, Berthe Morisot, va fi o impresionista cunoscuta… Dizolvarea monarhiei îl obliga la un fel de exil intern. Se refugiaza în localitatea natala, Grasse (sud-estul Frantei) pentru a-si trai într-un deplin anonimat ultimii ani ai vietii, apucand sa fie martor la încoronarea lui Napoleon I (1804) în locul prietenului sau, Ludovic XVI.
PAUL IOAN
Comentarii