Exista carti la care revii mereu si mereu cu placere descoperind de fiecare data alte frumuseti. Una dintre acestea este, fara indoiala, „Cartea de la San Michele” apartinand medicului si scriitorului suedez Axel Munhe (1857-1949). Nu ma indoiesc de faptul ca multi critici, „boierii meseriei de cantec si condei”, cum ii numeste Tudor Arghezi, se vor grabi sa ma contrazica, sa sustina ca de fapt cartea amintita este caduca, superficiala si lacrimogena si ca ne pierdem pur si simplu timpul cu ea cand am putea citi lucruri mai serioase. Desigur cartea nu este nici „Mizerabilii” nici „Razboi si pace” dar nu putem sa-i contestam farmecul, parfumul de levantica din sifonierul bunicii, toata atmosfera care o face pur si simplu frumoasa.
Cartea, publicata in 1929, este povestea unui vis implinit, prezentand o bogata galerie de personaje, evocand menirea medicului, dragostea autorului pentru oameni si pentru necuvantatoare, o pledoarie in slujba frumusetii si cunoasterii. Autorul, care a cumparat un munte intreg pentru a salva ciocarliile ucise de capcanele localnicilor, isi prezinta metaforic propria viata din momentul in care, tanar student la medicina, a fost fascinat de frumusetile din insula Capri, pana in clipa cand batran fiind, si-a gasit linistea suprema ocrotit de Sfantul Francisc din Assisi. Totul este structurat in jurul vestitei vile pe care si-o doreste de la prima sa vizita in Italia si pe care o infrumuseteaza o viata intreaga.
Inaltata in oraselul Anacapri, vila a fost ridicata in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Tanarul vazuse aici ruinele unei mici capele pe care doreste sa o achizitioneze si sa o transforme in loc de odihna. Devenit medic renumit, reuseste in 1895 sa cumpere capela distrusa de vreme. Aici a fost construita casa, fara arhitecti profesionisti. In timpul lucrarilor au fost descoperite ruinele unei vile romane care au fost incorporate lucrarii, decorata, ca si gradinile din jur. Medicul, devenit constructor, a adunat opere de arta autentice, a creat o zona de protectie a animalelor si, la moartea sa, a donat-o statului suedez.
Multe personalitati ale vietii culturale, politice si mondene, chiar capete incoronate, au vrut s-o cumpere dar guvernul suedez a refuzat categoric orice oferta. Cocotata pe o stanca, intreaga constructie este scaldata in lumina, obsesie a celui care si-a trait ultimii ani ai vietii in intuneric. Vila are o curte interioara in care probabil odinioara zburdau cainii si maimuta proprietarului. In jurul acesteia sunt grupate cateva camere, nu foarte mari, aranjate atent, astfel incat fiecare obiect, statuie sau piesa de mobilier sa fie pusa in valoare. Din casa se iese intr-o loggia impodobita cu statui si arcade si intr-o gradina, adevarat muzeu in aer liber in care o alee urmareste coasta astfel incat sa poata fi contemplata marea.
Realmente un paradis, vila a fost construita fara un plan prestabilit dar rezultatul este de exceptie. Totul a reprezentat insa multi ani de munca, multe renuntari si chiar compromisuri, acoperite acum de maretia coloanelor de marmura. Devenita in zilele noastre muzeu, sediu al consulatului suedez si al unei fundatii culturale, vila inchide in piatra o pasiune neobosita. Aceasta se simte permanent in constructia decorata cu coloane canelate din marmura galbena cu statui intregi sau fragmente, mozaicuri, pardoseli deosebite si un vitraliu florentin. Printre statui pot fi amintite o victorie inaripata, un Horus de bazalt egiptean, un cap de meduza din secolul al IV-lea i.Hr., un cap mutilat al lui Nero.
Ceea ce isi dorea cu ardoare medicul pasionat de arta era un sfinx de piatra pe care, dupa cum marturiseste, l-a visat ingropat undeva intr-un loc pustiu si pe care, in cele din urma, l-a gasit ingropat intr-o grota din Calabria. Adus in gradina splendidei vile, a fost plasat pe parapetul porticului de la capela San Michele. Sfinxul contempla marea cu acea intelepciune pe care a capatat-o in secole de existenta. Mai batran decat Tiberiu, vechiul locuitor al vilei romane, se odihneste fara sa se simta deranjat de dangatul clopotelor din insula.
IRINA STOICA
Comentarii