Obisnuim sa spunem, dar mai ales credem cu toata convingerea ca la temelia a tot ce este frumos si adevarat se afla iubirea.
Uneori însa tocmai din iubire izvorasc apele tulburi ale unor drame ce pot îneca în revarsarea lor tumultuoasa vieti si destine aflate sau nu în albia evenimentelor.
Extrem de tulburatoare din aceasta perspectiva a fost povestea reala a unei femei menite poate sa devina o personalitate artistica remarcabila, dar a carei fiinta, cu tot ce a însemnat ea, s-a pierdut în zadarnicia cu nuante aproape biblice a iubirii. Nu a iu-birii fata de Dumnezeu – care poate fi deopotriva parinte atoateiertator sau judecator neînduplecat – ci fata de o alta fiinta umana.
Viata Adèlei Hugo (da, fiica acelui adevarat geniu al literaturii universale care a fost Victor Hugo!) a rascolit pâna în strafunduri mintea si sufletul multor semeni care vor fi vazut în soarta ei cel putin o licarire în oglinda a propriei lor imagini.
O revelatie târzie: asa ar putea fi considerata „descoperirea”, dupa nu mai putin de un secol, a laturii artistice – fatalmente, ascunsa sub frunzisul vested al unor sentimente ratate! – a Adèlei Hugo. Spunea cineva ca este infernal de greu pentru un copil sa traiasca si mai ales sa se afirme sub „umbrela” – ori, si mai rau, în umbra personalitatii gigantice a parintelui sau.
Iar Adèle nici macar nu a trait astfel, chiar daca si-a dorit-o cu toata fiinta ei si s-a aruncat, ca o veritabila aventuriera lipsita de un minim instinct de conservare, în întâmplari de ne-închipuit, care în cele din urma au dus-o la pieire.
Poate ca Adèle a platit fara vina pacatele înlantuite în vietile parinti-lor sai. Mai mult sau mai putin voalat, istoricii literari îi atribuie scriito-rului principala responsabilitate pentru veritabilul dezastru din familia lor. Vreme de o jumatate de veac, acesta a dus o existenta dubla.
A ramas alaturi de Adèle, sotia sa si mama celor cinci copii ai cuplului (Adèle fiica fiind ultima nascuta), dar a trait cu o intensitate maxima o iubire devastatoare pentru actrita Juliette Drouet, care i-a daruit si ea o fiica, botezata Léopoldine, în memoria micului Léopold, primul copil al cuplului Hugo, mort la numai câteva luni de viata.
De altfel, si Adèle sotia a avut o aventura amoroasa cu faimosul critic si scriitor Sainte-Beuve, astfel ca mezina familiei nu a avut parte de o imagine a iubirii si devotamentului real, echilibrat si frumos între cei doi soti, respectiv parintii sai.
Influentata si, fara îndoiala, afec-tata de aceasta falsa armonie si mai ales de distanta tot mai mare pusa de scriitor între el si familie, tânara si-a dorit cu ardoare sa traiasca si ea o poveste de iubire totala, autentica. A esuat, si nu din vina sa, dar cel putin la fel de important a fost faptul ca, alergând dupa dragostea adevarata, si-a irosit calitatile si energia creatoare.
Crescuta în familia unei mari personalitati a culturii vremii, Adèle cunoscuse numerosi scriitori, compozitori, artisti si oameni politici si chiar fusese initiata în tainele muzicii clasice de profesori renumiti.
Drept urmare, ea a compus mai multe piese remarcabile, punând pe muzica versuri ale tatalui sau, poate si într-o încercare impulsionata din subconstient de a se apropia astfel de el. Din pacate, si acest demers nepremeditat a fost un esec; la drept vorbind, chiar unul fatal pentru ea.
„Evadata” din captivitatea afectiva si psihologica a familiei sale, Adèle s-a vazut tradata si în dragoste, ceea ce se spune ca i-ar fi produs un dezechilibru mental grav, patruns ca un stigmat definitiv în existenta ei.
La cererea autoritarului sau tata, care a iubit-o, dar nu a înteles-o niciodata, a fost internata într-un centru de sanatate de lânga Paris. Avea 42 de ani si deja viata îi era ca si încheiata. Totusi, a trait pâna în 1915. A trecut în nefiinta la 85 de ani, uitata de toti si abia în 1968, când s-a publicat tulburatorul sau jurnal, a fost scoasa din anonimat. Ca o compensatie mult prea târzie, reputatul regizor François Truffaut, profund marcat de marturisirile din jurnal, a realizat un film impre-sionant, intitulat simplu „Adèle H.”
Adèle H. cea vie nu fusese deloc o femeie orbita de iubirea sa pâna la obsesie si nebunie. Era o pianista extrem de talentata, lucru cunoscut bine si de tatal ei, prieten cu Berlioz si Liszt, dar ignorat în favoarea aventurii lui adulterine.
Dupa cum amintea, la vremea respectiva, anuntul albumului pos-tum dedicat melodiilor pe care tânara Adèle Hugo le-a compus pe creatii ale tatalui ei, partiturile compozitiilor au fost aduse târziu în lumina reflectoarelor, la aproape un secol de la moartea sa.
Uneori incomplete, aceste pagini acopera câtiva ani de scriere, por-nind de la poeziile si extrasele din „Les Misérables”, la fel cum dezvaluie si scurte partituri instrumentale, ce marturisesc o inspiratie uneori întunecata, alteori plina de melancolie, precum „Cântecul fara cuvinte” pentru violoncel si pian. O redescoperire binemeritata, care face oarecum dreptate acestei artiste batute de destin, zdrobita de umbrele sale si totusi atât de tulburatoare si profunda.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii