Fara îndoiala, artele vizuale, îngemanate perfect cu binecunoscutul teritoriu al fizicii numit optica au calitatea uluitoare de a transfigura lumea pâna într-acolo încât sa nu mai realizam unde începe si unde se termina iluzia.
Pictura are în acest sens privilegiul de a jongla cu nenumarate forme si cu nuante cromatice, facând sa se nasca din acest fabulos joc cu însasi mintea acele ireale „trompe l’oeil”: pacalirea vazului, iar într-o rostire usor cinica, usor ironica – „Omule, ceea ce vezi tu nu e adevarat!”.
Nu ne vom opri la acest stil în sine, foarte atractiv si ingenios, de altfel, mai ales ca el presupune si o concentrare cerebrala speciala, a iubitorilor artei, asupra unor „viclesuguri” geometrice mai putin obisnuite, ci la o capodopera a picturii universale, care nu înceteaza nici astazi, dupa mai bine de trei secole, sa uimeasca si sa genereze opinii diverse asupra manierelor de transmitere a mesajelor specifice esteticii plasate în asociere directa cu socialul, dar si – deloc surprinzator – cu zone mai mult ori mai putin vizibile ale politicului.
Este vorba despre celebrul tablou „Las Meninas” considerat cea mai importatnta opera a spaniolului Diego Velázquez, o lucrare monumentala (masoara nu mai putin de 320,5 cm x 281,5 cm) realizata în anul 1656.
Denumirea, nu foarte „accesibila” la o prima impresie (în limba româna, a fost tradusa, oarecum enigmatic, „Meninele”), i-a contrariat pe numerosi istorici si critici de arta, deoarece ea nu se refera la Infanta Margarita Elisabeta, aflata în centrul imaginii si scaldata în cea mai puternica lumina din cadru.
Cu acest nume, de origine portugheza, erau cunoscute însotitoarele, în general din familii nobile, care serveau drept doamne de companie infantelor, pâna la majorat. În cazul de fata, infanta având numai în jur de 5 ani si cele doua însotitoare sunt apropiate de aspectul vârstei acesteia: doua persoane pitice de la curtea monarhului – Filip al IV-lea cel Mare al Spaniei – Mari Bárbola si Nicolasito Pertusato.
Dincolo de lunga si captivanta poveste a tabloului, discutiile pe marginea sa au fost purtate de cele mai multe ori pentru a se pune în evidenta atât identitatea fiecaruia dintre personaje (este inclus aici si câinele mastif spaniol, considerat „singurul indiferent la drama ce se desfasoara în jurul sau”!), cât si atitudinea acestora, pornind de la orientarea privirilor, care le localizeaza în mod surprinzator pe unele dintre ele. Astfel, într-o ordine oarecare, în stânga tabloului îl recunoastem pe însusi Diego Velázquez!
În mod evident, pictorul de curte al lui Filip al IV-lea observa întreaga scena într-o oglinda în care apare si el, cu penelul în mâna, în fata pânzei aflate, desigur, cu spatele la privitor. În acest mod, a ales tehnica magistrala a asa-numitei „puneri în abis” sau a „imaginii în imagine”.
Mai mult, prin aceeasi maniera identificabila în barocul carui si Velázquez îi apartine, reuseste sa stabileasca poate cel mai potrivit loc în care sa introduca si portretele monarhului si sotiei sale. Îi vedem într-o mica oglinda, postati în locul fiecaruia dintre noi, cei care privim sau contemplam totul, de pe pozitia – daca vreti – vizitatorului Muzeului Prado din Madrid, acolo unde este expus si astazi tabloul.
Mentionam un amanunt putin cunoscut de publicul larg, dar foarte important si elocvent pentru valoarea „Meninelor” lui Velázquez. La un an peste trei veacuri scurse de la realizarea acestei capodopere, în 1957, un alt gigant al picturii spaniole si universale a creat nu mai putin de 58 de lucrari cu acelasi titlu, în stilul sau cubist inconfundabil. Numele acestuia – Pablo Picasso!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii