În lumea contemporana, un curent artistic modern se bucura de tot mai mult interes – si nu doar din partea iubitorilor artelor vizuale, ci si a celor mai mult sau mai putin initiati în estetica autentica a creatiilor plastice.
Acest gen de lucrari, în esenta picturale, incita atât curiozitatea, cât si gândirea umana, pusa în mod automat sa „proceseze” ceea ce vede si sa-si controleze, implicit, însa nu neaparat si constient, reactiile emotionale, intelectuale, imaginative. Numele generic primit de orientarea respectiva este trompe l’oeil (în limba franceza – „iluzie optica” sau, în traducere literala, „ceea ce pacaleste ochiul”).
Un pionier al curentului a fost italianul Giuseppe Arcimboldo (1526-1593), autorul unor foarte interesante alegorii ce ies din tiparele consacrate ale artei picturale. Însa noul curent aduce la propriu ingenioasele idei de „pacalire a ochiului”, prin pictura pe asfalt, pe cladiri, care genereaza în mod spontan impresii false, ce sunt revizuite si îndreptate abia ulterior de catre privitorul ocazional.
Undeva, pendulând între ingeniozitatea unui Arcimboldo si „viclenia” elaborata, domestica a picturilor pe asfalt, pictorul francez Paul Signac (1863-1935) si-a câstigat o binemeritata faima, ca „maestru al iluziei optice”.
Argumentul general consta în faptul ca acest artist, pasionat de experimentare, invita la un nou mod de a combina culorile pe pânza. La sfârsitul secolului al XIX-lea, însetati de idei noi, tinerii scriitori si artisti se arata foarte pasionati de progresele stiintei si ale tehnologiei.
Pictorii Georges Seurat si Paul Signac s-au cufundat în tratate de fizica sau chimie despre fenomene optice si contraste de culoare. Ei vor crea în curând o noua scoala – pointillismul sau neoimpresionismul – care pretinde ca depaseste abordarea intuitiva a impresionistilor.
Spre deosebire de prietenul si mentorul sau Georges Seurat, care era în mod firesc rezervat, Paul Signac a dat dovada, înca din tinerete, de un entuziasm si de o extroversie care l-au plasat în centrul grupurilor pe care le frecventa.
Aceste calitati sociale asociate cu dorinta timpurie de a colecta pictura maestrilor si colegilor sai i-au permis lui Signac sa reuneasca în jurul sau o privire de ansamblu instructiva asupra diferitelor miscari ale picturii moderne care au coexistat din anii 1880 pâna la disparitia sa.
Tabloul ales în sprijinul subiectului de fata este o ilustrare a cautarii unor forme si formule de exprimare artistica mai apropiate de idealul artistilor mentionati, exprimare atât riguroasa, cât si în mare parte nuantata de derizoriu. Acest lucru este dovedit de titlul extins al lucrarii, care, citat în întregime, contine un mesaj aparent codificat, dar si destul de bizar: Pe smaltul unui fond ritmic de masuratori si unghiuri, tonuri si nuante, portretul lui M. Félix Fénéon în 1890. Opus 217.
În fond, cine este barbatul din tablou? Acest dandy, recunoscut dupa barba, se numeste Félix Fénéon. Critic de arta si critic literar (i-a descoperit pe Rimbaud si Mallarmé) a fost sprijinul neclintit al pictorilor Georges Seurat si Paul Signac, ale caror idei anarhiste le împartasea.
În cele din urma, el a fost cel care, în 1886, a numit miscarea lor artistica „neoimpresionism”. În 1890, Signac i-a cerut sa-i picteze portretul, idee pe care a acceptat-o, cu conditia sa fie reprezentat frontal. Artistul însa a refuzat si a pictat lucrarea pe care o cunoastem.
De ce a ales Signac aceasta vizua-lizare din profil? Este un semn aprobator catre prietenul sau Seurat. Cu câteva luni mai devreme, acesta îl desenase pe Signac într-un mod similar – în profil, cu o palarie si un baston.
Unii critici subliniaza asemanarea modelului, din acest unghi de vedere, cu Abraham Lincoln. Poate ca pictorul a vrut sa sugereze ca Fénéon era si eroul unei lumi noi. Acest instantaneu fotografic de profil ne permite sa ni-l reprezentam pe Fénéon mergând înainte – o metafora a gândurilor sale mereu în miscare. Totusi, la fel ca în cazul tuturor marilor pictori, Seurat ascunde în lucrarea sa o serie de mesaje cu semnificatii mult mai complexe.
Spre exemplu, barbatul din imagine tine în mâna o anumita floare – o ciclama. Dar numele florii (si al unei nuante cromatice) „ciclamen” provine din termenul grecesc kuklaminos, derivat din kuklos, care înseamna „cerc”.
Este o aluzie la roata culorilor, o reprezentare circulara si ordonata a tuturor culorilor folosite de pictori – si Signac mai mult decât oricare altul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii