Pustnici fara sutana

Exista, in majoritatea credintelor lumii, o tendinta din partea oamenilor care nazuiesc spre sfintenie, de a se retrage din mijlocul societatii, de a se indeparta de placerile materiale, si a trai, in conditii extrem de vitrege, in drumul lor spre vesnicie. Dar pamantenii au dorit sa fie singuri, vietuind in pustnicie, si din alte motive, ce nu tin neaparat de cautarea inaltarii spirituale. Fie ca au fost dezamagiti de semenii lor, fie ca au fost persecutati de acestia sau ca au simtit, pur si simplu, nevoia de singuratate, ei au ales sa renunte la tot ce inseamna societate. Iata, in cele ce urmeaza, cateva exemple de persoane care au urmat drumul pustniciei desi n-au imbracat niciodata vesmantul calugaresc.

Placerile singuratatii

    O poveste tragica a avut-o William Wilson, un barbat care a trait in secolul XVIII, intr-o America ce abia isi cucerise independenta. Sora lui Wilson, Harriet, a nascut, in 1784, doi copii gemeni, dintr-o legatura extraconjugala. In octombrie acelasi an, Harriet a plecat sa se intalneasca, aparent, cu tatal copiilor, dar cand a revenit, acestia nu mai erau cu ea. Trupurile neinsufletite ale micutilor au fost gasite curand, intr-o padure din apropiere si, considerata vinovata de moartea lor, femeia a fost condamnata la spanzuratoare. William, care lucra ca taietor de piatra, intr-o cariera, stia adevarul – anume ca de fapt tatal copiilor ii ucisese, poruncindu-i femeii sa nu spuna nimanui nimic, fiindca altfel o va omori si pe ea. Dar tanarul va ajunge prea tarziu spre a-si mai salva sora: implorand iertarea judecatorilor, el a sosit in oras abia dupa ce trupul nefericitei Harriet atarna deja in streang…
    

Se spune ca, la vederea acelei scene ingrozitoare, barbatul, care avea un par castaniu, bogat, a albit pe loc. El s-a retras din lume, dupa cateva zile, si a trait pentru tot restul vietii intr-o pestera din muntii Welsh. Multi veneau sa-l viziteze, in pestera sa, dar Wilson se ferea de ei si se refugia in cotloanele grotelor, numai de el stiute. In sihastrie, avea doar cremene si iasca, pentru a-si aprinde focul, o Biblie si cateva caiete, pe care si-a notat gandurile. Mai tarziu, aceste ganduri au fost reunite intr-o brosura, numita „Placerile singuratatii” care s-a bucurat de mare succes in epoca – de altfel Wilson a fost considerat un sfant de catre localnici, conceptie la care a contribuit, se pare, si infatisarea lui – pana la sfarsitul vietii nu s-a mai ras, ajungand sa aiba o impozanta barba alba.

Un altfel de Noe

    Daca Harrill a preferat o existenta aproape de apa, Noah John Rondeau, cunoscut drept „pustnicul din Adirondack” a ales sa traiasca in munti. Fost ghid turistic, el s-a retras din societate in 1929, intr-o zona salbatica de pe valea Cold River si timp de 21 de ani nimeni nu a mai stiut absolut nimic de el. Cunostintele dobandite despre natura, ca ghid, precum si faptul ca era prieten cu indienii Abenaki, care l-au invatat multe despre traiul in padure, i-au fost de folos si astfel a supravietuit, hranindu-se cu animalele vanate, ierburi, fructe, ciuperci si radacini. Abia in 1950, cand avea 67 de ani, a fost gasit si readus in comunitatea umana.
  

 Aproape salbaticit, Rondeau s-a acomodat cu greu la viata in societate; pentru a-si asigura existenta, a facut, pentru putin timp, pe Mos Craciun, dar lipsa angajamentelor
l-au obligat sa ceara ajutorul autoritatilor, care l-au internat intr-un azil de batrani, unde a si murit, in 1967. Interesant e faptul ca pustnicul a scris, in perioada de mai bine de doua decenii petrecuta singur in munti, un jurnal, pe zeci de caiete, intr-un cod secret. Un cod atat de incalcit, iscodit de mintea sa indrazneata, incat abia in 1992 a putut fi descifrat, cu ajutorul unui program de computer. Cartea publicata dupa aceste jurnale, intitulata „Viata cu Noah”, a devenit un best-seller in America.

Mostenirea unui excentric

    Un caz ciudat este cel al englezului James Lucas. Personalitate stiintifica de marca a epocii victoriene, medic renumit si apreciat in lumea mondena, cunoscut pentru excentricitatile sale, Lucas a devenit cu totul altul in clipa in care mama lui – probabil singura fiinta pe care a iubit-o vreodata – s-a stins din viata. Timp de trei luni, a interzis ca aceasta sa fie inhumata, traind alaturi de cadavrul ei. Dupa aceea, s-a inchis pentru totdeauna in conacul sau si nu l-a mai parasit decat mort. Obisnuia sa doarma in bucatarie, pe o gramada de cenusa, si a refuzat sa mai poarte haine, multumindu-se sa puna pe el o patura, atunci cand, rareori, mai primea vizitatori – printre acestia se numara si bunul sau prieten, scriitorul Charles Dickens. Lucas a murit in 1874 iar in camera sa s-a gasit o suma considerabila de bani.

Geniul pietrei

    Ca omul sfinteste locul o stie prea bine oricine si faptul pare valabil chiar si in cazul pustnicilor. Astfel, Valerio Ricetti un emigrant de origine italiana in Australia a decis ca viata sociala nu i se potriveste si s-a refugiat intr-o grota din statul New South Wales. In cativa ani, el si-a transformat micul habitat intr-un adevarat paradis: a construit gradini terasate, scari de piatra, garduri vii si si-a ridicat chiar, tot din piatra – era mare mester la cioplitul ei – o capela unde se ruga. A fost descoperit cu totul intamplator, cand si-a rupt un picior si un aborigen l-a gasit, zacand in apropierea grotei si l-a dus la spital. Aici avea sa se afle si despre „utopia” sa, cand Ricetti a trebuit sa le declare medicilor unde locuieste. Curand, s-a imprietenit cu un doctor caruia i-a ingrijit gradina, in schimbul adapostului si leacurilor acestuia. Dar intr-o zi, i-a spus bunului prieten ca trebuie sa se intoarca la grota lui, fiindca un spirit l-a anuntat ca munca sa nu e inca terminata. Spre finalul vietii, s-a intors in Italia, la fratele sau si nu se cunosc circumstantele mortii sale, desi grota in care a locuit se afla acum pe harta turistica a statului New South Wales.

O femeie si jumatate

    Despina Achladioti a fost o grecoaica nascuta in insula Kastellorizo in 1890. La izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand tara sa a fost ocupata de germani, femeia a fugit, impreuna cu mama si sotul ei, pe insula nelocuita Rho. Cei trei au locuit acolo, avand o turma de capre, mai multe gaini si cultivand legume, departe de lumea aruncata in haos de razboi. Dupa doi ani, mama si sotul ei au murit dar Despina a supravietuit, ramanand pe insula pana la moarte, in 1982. In fiecare zi, potrivit unui obicei pe care si-l luase, arbora, pe promontoriul cel mai inalt al insulei, steagul grecesc. Guvernul grec i-a acordat cinstea de a fi inhumata pe insula, cu onoruri militare.

GABRIEL TUDOR