Eleganta, matasuri, dantelarie, ornamente, voluptate, parfum de alcov… Iata stilul rococo care a dominat artele franceze din perioada lui Ludovic XV si inceputul domniei succesorului sau, suveranul trimis la esafod, Ludovic XVI. Vorbim despre secolul XVIII, cel in care barocul si-a gasit o dulce prelungire in stilul rozaliu si jovial numit rococo, un curent al iubirilor stropite cu apa de colonie princiara pe care l-a sprijinit nobilimea franceza satula de duritatile barocului. In acest context artistic a excelat delicatul domn Jean-Honoré Fragonard (1732-1806), un pictor hedonist crescut la scoala lui François Boucher alintat si platit regeste la Curtea lui Ludovic XV.
Fiu al unui modest fabricant de manusi ratacit intamplator prin Paris, Fragonard se remarca de timpuriu cu teme biblice generoase („Christ splaland picioarele apostolilor”, „Sacrificiul vitelului de aur” etc.) si primeste mult ravnitul Premiul al Romei (bursa de studii la Roma) pe cind avea douazeci de ani, in 1752. Ajuns in Cetatea Eterna, viitorul maestru are un soc emotional si profesional. Marturiseste amicilor sai ca admirand capodoperele clasicilor italieni (in special „dumnezeiescul Rafael”), nu mai putea tine pensula in mana de emotie. Se intreba chiar ce rost mai are pe lume daca exista asemenea opere de arta si timp de patru ani a fost in mare cumpana, nestiind pe ce drum sa apuce. Dar la intoarcerea in Paris, Fragonard este intampinat de galanteria specifica rococoului, de duiosia culorilor pastelate si de finetea formelor facute sa incante ochiul cu orice pret. Si atunci se dedica trup si suflet acestui mod de exprimare a talentului sau, devenind un preferat al inaltei nobilimi franceze, care a inceput sa-l bombardeze cu ademenitoare comenzi de „bombonerie pictata”.
Tandretea si voluptatea amorului de alcov sau din peisaje bucolice, rupte din basme cu printi si printese, l-au departat definitiv de temele serioase ale tineretii. Cucerise Parisul cu „Coresus si Callirhoe” (drama mitologica in care un calugar se sinucide pentru a salva viata unei fete), iar la maturitate cucerea inimile doamnelor de la Curte cu scene de saruturi si imbratisari furate, de voiosie erotica si de curtezane surprinse noaptea de inflacarati pretendenti. A facut valva panza in care o domnita pe jumatate goala se joaca in pat, avand picioarele ridicate, cu o pisica sau cu un catel. A fost ridicat in slavi pentru scena in care, precum intr-un viitor picnic impresionist, un indragostit isi sprijina capul pe decolteul unei domnite, in timp ce un menestrel le canta la cimpoi… Totul protejat de un grup de ingerasi.
Asa era moda pe atunci si Fragonard a fost un pictor doborat de vremuri si cu o glorie trecatoare ca si domnia lui Ludovic XV. Caci o data cu Revolutia franceza, protectia si interesul pentru rococo au disparut, cariera lui Fragonard fiind similara cu a unei protectoate a sa, doamna de Barry (ultima metresa oficiala a suveranului), care a sfarsit pe esafod. Desi a fost gazduit intr-un apartament la Louvre, Fragonard a disparut complet din peisajul artei, fiind inlocuit cu succes de neoclasicismul triumfator al unui elev al sau, Louis David, protejatul lui Napoleon.
Francezii si-au reamintit de al numai datorita unei stranepoate a sa, Berthe Morisot, pictorita de succes din avalansa impresionistilor si protejata a lui Manet. Bomboneria tipica Fragonard se pierdea in istoria picturii franceze, lasand in urma un inconfundabil parfum rozaliu de iubiri adolescentine si suflete de catifea.
PAUL IOAN
Comentarii