Romanele lui Dan Brown – cele mai multe ajunse best-seller-uri in America – sunt considerate a fi nu doar cele mai vandute, dar si cele mai influente carti ale inceputului de secol XXI. Ingredientele lor – crime, mistere, profetii, indicii enigmatice – au adus in atentia cititorilor de pretutindeni o problematica de care odinioara se interesau doar savantii: secretele si mostenirea Cavalerilor Templieri. Trecand peste faptul ca romanele abunda in erori si mistificari, ceea ce trebuie sa intelegem este ca intr-adevar Templierii au reprezentat unul dintre cele mai controversate ordine calugaresti, cunostintele lor spirituale si bogatiile fabuloase continuand sa fascineze, pana in zilele noastre. O ipoteza de ultima ora, lansata de cei care nu pregeta sa caute legendarul „Potir Sacru” al lui Iisus Hristos, sustine ca, in urma cu aproape 700 de ani, acesti enigmatici cavaleri au ajuns pana pe coastele Americii de Nord…
Un artefact enigmatic
Cel ce a lansat aceasta ipoteza este Scott F. Wolter, un geolog in varsta de 46 de ani, angajat, in anul 2000, de catre un bogat afacerist din Minnesota sa verifice autenticitatea controversatei „lespezi de la Kensington”, un artefact care ar fi fost realizat, se pare, de oameni veniti din Lumea Veche, cu mult inainte ca genovezul Columb sa ajunga in Americi, in 1492. Pe piatra grea de aproape o suta de kilograme exista mai multe inscriptii runice, ce par sa vorbeasca despre o expeditie de explorare desfasurata aici in 1362. Initial sceptic in privinta autenticitatii artefactului, Wolter a adus piatra la sediul companiei sale, American Petrographic Services, in orasul St. Paul, pentru investigatii.
Cu ajutorul unui microscop electronic, deosebit de performant, el a descoperit, pe suprafetele cioplite de om, degradari ale stratului de mica, indicand ca piatra statuse ingropata in pamant cel putin 50 de ani dupa ce fusese sculptata. Cu permisiunea muzeului local din Kensington, el a forat lespedea, scotand mai multe mostre de material din interiorul acesteia. Investigatii geologice mai fusesera efectuate, in 1910, de catre Newton Winchell, dar acesta examinase doar vizual piatra, ajungand la concluzia ca nu poate fi vorba despre vreo frauda. De asta data, Wolter a adus dovezi stiintifice in plus, care sa ateste ca piatra nu este opera vreunui contemporan pus pe sotii. Mai mult, in 2004 el a dus, impreuna cu lingvistul suedez, specialist in rune, Richard Nielsen, la Muzeul de Istorie din Stockholm, pentru ca aceasta sa fie examinata si aici.
Conexiunea vikinga
Ce este insa cu aceasta bizara „piatra”, aflata in momentul de fata la Muzeul Runelor din orasul Alexandria, Minnesota si cum de a aparut ea? Pe cand defrisa un teren de arbusti si copaci, in vederea cultivarii, fermierul american de origine suedeza Olof Ohman a descoperit, la radacina unui plop, un bolovan de piatra pe care initial l-a considerat un totem indian.
Curios, impreuna cu cei doi fii ai sai si cativa vecini, Ohman a scos piatra din pamant, descoperind uimit ca pe latura care statuse ingropata se afla mai multe inscriptii runice. Cunoscand din auzite despre limbajul runic al stramosilor sai, fermierul a transcris, stangaci, semnele de pe lespedea de piatra si le-a trimis unei publicatii a imigrantilor suedezi din America, in speranta ca redactorii, oameni cultivati, vor putea spune ce inseamna ele. Piatra a fost dusa, ulterior, in orasul invecinat, Kensington. Cand Ohman realiza aceasta descoperire, intreaga comunitate stiintifica internationala discuta aprins despre posibilitatea ca vikingul Leif Ericson sa fi ajuns pe tarmurile Americii de Nord (Vinlanda).
Cu cinci ani inainte, in 1893, un temerar arheolog danez demonstrase ca era posibil ca, la bordul unui drakkar, vikingii sa fi ajuns pe coastele americane. Dar savantii au privit cu suspiciune, de la bun inceput, lespedea si, fara sa o analizeze in amanunt, au declarat-o, din capul locului, un fals. Ohman si-a luat piatra acasa si a folosit-o drept treapta, pentru scara unui hambar. Abia in 1907, piatra a fost cumparata de un absolvent al Universitatii Madison, Hjalmar Holand, care a studiat-o, impreuna cu mai sus mentionatul Winchell, ajungand la concluzia ca obiectul este autentic, datand de cel putin jumatate de mileniu.
Francmasonii, mostenitorii Templierilor
Revenind la Wolter, unul dintre cei mai pasionati cercetatori ai acestui misterios artefact, trebuie sa spunem ca el considera „piatra de la Kensington” dovada vie ca Templierii au adus in America de Nord Sfantul Graal, de departe cel mai venerat obiect al crestinatatii, in Evul Mediu. Wolter nu considera insa ca Sfantul Graal ar fi fost un obiect fizic, ci mai curand exprimarea metaforica a cunostintelor ezoterice aduse de Cavalerii Templieri si care au fost preluate de urmasii lor, francmasonii, pentru a pune temelia Statelor Unite ale Americii. Alaturi de alti entuziasti, sotii Andrew si Maria Awes, Wolter a realizat chiar si un film documentar pe aceasta tema, intitulat „Sfantul Graal in America”, difuzat de History Channel si care a putut fi urmarit si pe micile noastre ecrane. Realizatorii s-au documentat timp de mai bine de un an in privinta pietrei de la Kensington, ajungand, cu cercetarile lor, in Suedia, Norvegia, Anglia sau Canada. „Am incercat sa gasim toate posibilele conexiuni cu Templierii si am descoperit ca ele intr-adevar exista. Se pare ca inscriptiile de pe aceasta piatra, la fel ca si majoritatea mesajelor templiere, au un sens ocult, pe care ramane sa-l descoperim.”
Se stie ca, dupa anihilarea Ordinului Templier, la inceputul secolului al XIV-lea, membrii supravietuitori ai acestei organizatii au intrat intr-un con de umbra, disparand, aparent, cu desavarsire din istorie. Totusi, cercetatorii moderni au gasit posibile implicari ale Templierilor in evenimente importante, survenite mult dupa decapitarea Ordinului. N-ar fi exclus, spun ei, ca acei Templieri despre care se stie ca s-ar fi refugiat in Scandinavia, sa fi pornit in cautarea de noi taramuri, departe de persecutiile religioase ale Lumii Vechi, lasand in urma inscriptia de la Kensington, la fel de misterioasa ca si intreaga lor poveste…
GABRIEL TUDOR
Comentarii