Pericol real sau exagerari?

           Sunt caracatitele comune, periculoase, agresive? Dupã ce, pânã în 1950, ideea aceasta n-a fost contestatã de nimeni (ducând adesea chiar la exagerãri), Cousteau si echipa sa au dus o campanie sustinutã de demolare a ei, ba chiar au ajuns sã exagereze în sens invers. În „Le Monde du Silence” au pãrut fotografii ale scafandrilor Guy Morandière si Frédéric Dumas jucându-se cu caracatite de 0,50 – 1 m lungime, a fost ironizat Victor Hugo pentru „fabulatiile” sale.

           Sunt caracatitele comune, periculoase, agresive? Dupã ce, pânã în 1950, ideea aceasta n-a fost contestatã de nimeni (ducând adesea chiar la exagerãri), Cousteau si echipa sa au dus o campanie sustinutã de demolare a ei, ba chiar au ajuns sã exagereze în sens invers. În „Le Monde du Silence” au pãrut fotografii ale scafandrilor Guy Morandière si Frédéric Dumas jucându-se cu caracatite de 0,50 – 1 m lungime, a fost ironizat Victor Hugo pentru „fabulatiile” sale. Era etuziasmul cercetãtorilor care descoperã ceva nou, uimitor – dar Cousteau avea sã-si tempereze avântul trei decenii mai târziu. Cãci nu se putea trece cu vederea istoria de 5000 de ani a cazurilor atestate documentar când caracatite de dimensiuni modeste si nu calmari giganti au atacat oameni. Pescuitorii greci de bureti în Mediterana, pescuitoarele japoneze de perle în Pacific au fost si continuã sã fie si astãzi (desi mult mai rar) atacati de caracatite atrase de culoarea albã a pielii omenesti, vizibilã de la distantã. De altfel, pentru mai toti prãdãtorii de mare adâncime, dar si pentru cei obisnuiti sã pândeascã în locuri umbrite (recifuri, grote etc.), culorile deschise si strãlucitoare reprezintã o tentatie irezistibilã.
           Un incident tipic este cel întâmplat exploratorului norvegian Thor Heyerdahl în august 1947, dupã ce pluta Kon Tiki esuase pe reciful unei insulite de lângã insula polinezianã Raroia: „Treceam prin apã spre insulã, când ceva, cu o miscare fulgerãtoare, mi-a apucat glezna. Era o caracatitã de mãrime potrivitã. Este cât se poate de neplãcut sã-i simti bratele reci încolãcite pe picior ori sã privesti în ochii mici si rãi asezati pe sacul rosu-albãstrui cu cioc, care îi tine loc de corp. Mi-am smuls piciorul cât am putut de tare, dar caracatita, care avea doar 1 m lungime, nu mi-a dat drumul. Probabil cã o atrãgea bandajul alb pe care-l aveam la pulpã. Tot smucind, m-am tras cãtre plajã, însã caracatita nu s-a desprins. Numai când am ajuns la marginea nisipului curat m-a lãsat în pace si s-a retras încet, în apa putin adâncã: tinea bratele întinse si ochii îndreptati spre mal, ca si când ar fi fost gata de un nou atac, dacã mai aveam poftã. Am aruncat în ea cu câteva bucãti de mãrgean si am gonit-o” („The Kon-Tiki Expedition” – „Expeditia Kon-Tiki”).
           O altã întâmplare, mai recentã, a avut loc la sfârsitul anilor’80. Dupã relatãrile presei franceze, o turistã care înota în largul coastelor Insulei Corsica, lângã niste stânci scufundate a fost atacatã de o caracatitã mãsurând 2-3 m lungime, care a încercat s-o tragã în grota unde îsi avea sãlasul. Dupã o luptã epuizantã, tânãra femeie a reusit sã scape, nu fãrã câteva zeci de rãni circulare, cu diametre de pânã la 1,2 cm, lãsate de ventuzele tentaculelor care o înfãsuraserã ca o plasã. (De pe picioarele si de pe soldurile victimei fuseserã smulse bucãti de piele si carne, uneori groase de 0,2 cm, iar vindecarea rãnilor infectate de apa de mare a durat câteva luni.) Faptul cã speciile de cefalopode au vederea atât de bunã în ape neluminate îndeajuns si chiar abisale nu trebuie sã mire. Ochii lor sunt la fel de complecsi ca ai omului, au pleoape, iris, umoare vitroasã, cristalin si retinã. Molustele sunt totusi atât de diferite de mamifere încât zoologii nu îsi pot explica o asemenea similitudine, mai ales cã mediile de evolutie si de viatã sunt total diferite: acvatic la moluste, terestru la mamifere (dacã ne amintim cã strãmosii tuturor actualelor specii de mamifere acvatice au trãit tot pe uscat). Ochii caracatitelor sunt galbeni si au pupile negre, orizontale si înguste ca niste linii trase cu tus; retinele contin mai putine celule senzitive decât la om, în schimb, nervii optici se conecteazã în spatele ochiului, lãsând lumina sã pãtrundã liber în interior (spre deosebire de cei ai omului, care înconjoarã retina si corpul vitros, provocând aparitia pupilei optice – „pata oarbã” – pe retinã). Când cefalopodele sunt linistite, ochii lor rãmân fixati asupra unui punct nevãzut, dar, la aparitia prãzii sau a unui dusman potential, ochii se ridicã aidoma unui periscop, rotindu-se atenti, cu o privire de fiintã inteligentã, mai apropiatã de cea a delfinului decât de fixitatea stupidã a ochilor de peste. Dar, dupã cum afirmã toti scufundãtorii si cercetãtorii care au avut ocazia sã vadã mai des cefalopode, privirea lor nu este prietenoasã, plinã de simpatie ca a delfinului, ci rece, distantã, generând un inexplicabil sentiment de neliniste datorat probabil acelei pupile orizontale si înguste, care dã animalului un aer „extraterestru”.
           Tarele organismului unui cefalopod sunt legate de mediul în care trãieste, obligându-l sã rãmânã pentru totdeauna un locuitor al oceanului. Una dintre problemele principale este cea a sângelui sãu verde, al cãrui element chimic de captare si transport al oxigenului este cuprul, ceea ce îi limiteazã capacitatea de absorbtie la 4 la sutã în loc de 12-20 la sutã cât poate asigura fierul din sângele rosu întâlnit la mamifere, pãsãri si pesti. Alte limite se datoreazã excesivei fragilitãti a sistemului nervos si senzorilor, diametrului prea mare al fibrei nervoase care asigurã transmiterea si canalizarea rapidã a semnalelor, branhiilor ce înlocuiesc plãmânii (desi acestea se adapteazã la schimbarea bruscã de mediu mai bine decât ale celor mai rezistenti pesti) si lipsei scheletului de sustinere a corpului, fapt ce nu prezintã inconve-niente în apã, dar devine fatal pe uscat.