METAFIZICA IUBIRII CA DEZNADEJDE      

          În noianul de „poeti” de ocazie, vocea lui Claudiu Soare este de-a dreptul tulburatoare. Versurile lui, strânse sub titlul „Metafizica Bambara”, volum publicat la sfârsitul anului 2001, anunta un poet, un foarte mare poet, pornit pe drumul epuizant al confesiunii lirice, ca pe o Golgota personala.

          În noianul de „poeti” de ocazie, vocea lui Claudiu Soare este de-a dreptul tulburatoare. Versurile lui, strânse sub titlul „Metafizica Bambara”, volum publicat la sfârsitul anului 2001, anunta un poet, un foarte mare poet, pornit pe drumul epuizant al confesiunii lirice, ca pe o Golgota personala. Coltul buzelor acestui personaj poetic, pe nume Claudiu Soare, tradeaza lehamitea de sine si de peisajul viciat pe unde îsi poarta destinul strunit de o lesa invizibila. Razbate din poezia tânarului autor un patetism al suferintei, durerea provocata de deznadejdea iubirii, o intensitate disperata si înspaimântatoare. Iata cum îsi prezinta Claudiu Soare credinta poetica: „În fata durerii, iubirea este o desavârsire a deznadejdii… Vinovat pentru fericire, aceasta este formula maximei mele onestitati spirituale… Iubirea este o arta în care credibilitatea spulbera orice înteles al sublimului si îl arunca în putrefactie temporala… Îmi caut asfixierea spirituala în iubire… Cu toata durerea mea nu pot opri nici macar ploaia, dar pot face ca divinitatea închisa în tine sa ma iubeasca”. Iubirea este iremediabil legata de moarte în versurile lui Claudiu Soare, asa cum se poate vedea în poemul Cabrata – inima mea: „Sunt om din spaima de iubire / o elegie înnegrind chipurile / oprite în cadere. / Contemplati-mi descompunerea / ca pe o doamna îndragostita de suferinta… Am trecut prin ochiul fiecaruia / cu mantia pielii sfâsiata de rugaciuni / pentru ca strigatul meu sa înduplece lasarea pleoapei. / Sunt om de frica nevinovatiei. / O moarte sfioasa nu vine decât toamna / si te roaga sa mori / ca o distinsa femeie îndragostita de un sfânt”, dar si în poemul Ultima singuratate în viata, de altfel: „Câta uitare am strâns în brate. / Acum câta absenta mi-a mai ramas de iubit. / Si oasele mi s-au trezit ca te vor / si cuvintele ca nu îti pot aduce departarea / si dragostea mea ca nu îti poate iubi nefiinta /Nici moartea nu vine fara tine / ultima mea singuratate în viata”. Alteori, balada, aceea care nu vorbeste despre faptele pline de vrednicie ale vreunui barbat puternic, se adreseaza iubitei, vocea venind însa din subsolul reavan (Balada imigrantului si o prostituata): „Vin câinii seara si mi te cer de mâncare, iubito / pune-ti pantofii cu toc si rochia ta din obraz de veche domnisoara / eu voi cânta nemuritorul vals /când tu vei dansa între falcile lor / e poate o tara acolo mai fara îngeri de seara / rujati pentru mica lor glorie de supravietuire / asteapta-ma si pe mine la scara / vom sti amândoi ce-i fericirea / într-o masina de lux îngropata cu grija”.
          Un poem mai lung, în XI parti, poarta o nota a autorului: „Poemul Decreatia si sfântul derbedeu a fost scris în decembrie 1989, la Buzau, în timp ce unii dadeau foc cladirii Tribunalului judetean, iar tancurile alunecau pe bulevardul pe care m-am plimbat pentru prima data în viata de mâna cu o fata”. Poemul începe frumos („Nu am ce rupe din mine ca sa-mi platesc fericirea / asemeni câinilor care alearga tacuti si speriati / cautând un gang în care sa se împreuneze de frig”) si se sfârseste înghetat, ca acel îndepartat si misterios decembrie („Zi de iarna cu gari siberiene parasite în cer / câinii înghetati în poeziile firesti ale mortii / zi de singuratate fara popas / un nicaieri adunat în cârca ta / ramas în urma cui…”) La mijloc, existenta bogata si umila a lui Claudiu Soare, care tine sa ne convinga de contrariu: „eu nu sunt nimic în aceasta inexistenta”.