Echilibrul care ne doare

          Unul dintre artistii care s-au remarcat prin „poezia abstractului”, asa cum au afirmat criticii, la recenta expozitie de la Milano, dedicata artei moderne italiene, a fost Roberto Barni (nascut în 1947 la Bergamo). Acesta si-a prezentat cele mai apreciate opere ale ultimei sale manifestari publice, pe care si-a intitulat-o „Echilibrul care ne doare”.

          Unul dintre artistii care s-au remarcat prin „poezia abstractului”, asa cum au afirmat criticii, la recenta expozitie de la Milano, dedicata artei moderne italiene, a fost Roberto Barni (nascut în 1947 la Bergamo). Acesta si-a prezentat cele mai apreciate opere ale ultimei sale manifestari publice, pe care si-a intitulat-o „Echilibrul care ne doare”.
          „Gânditorul din Bergamo” – pseudonim folosit de pictor în tinerete – este martorul ultrapesimist a ceea ce se întâmpla cu omul modern si cu tendintele sale „sinucigase”. Roberto Barni numeste sinucidere actuala pierdere a echilibrului la nivelul individului si al societatii moderne. „Totul se petrece ca si cum ne-am uita la copaci si i-am vedea rasturnati, cu radacinile spre cer; de fapt, asa sunt privirile oamenilor care si-au pierdut cumpatul, de parca se afla pe un balansoar care nu se mai opreste, exasperându-i cu oscilatiile sale.” Tema preferata este reluata obsesiv de artist în picturile sale (ulei pe pânza si acuarele). Fie ca personajele sale se afla izolate pe ramurile unui copac, fie ca se gasesc la capetele unei scari curbe, în incinta Muzeului Vaticanului (aluzie la credinta sovaielnica a multora dintre noi), fie ca se privesc de pe marginile unei galeti tinându-se de mâna, toti suntem cuprinsi într-o forma sau alta într-o nesiguranta devenita cronica. Întrebat ce anume provoaca aceasta nesiguranta, Barni a raspuns: „…Singuratatea este cea care ne împinge la o forma de violenta sociala care se manifesta prin egoism si rautate, la razboi si, fapt care este si mai grav, la gasirea pretextelor pentru aceasta agresivitate, mai mult sau mai putin palpabila.”
          Criticii italieni sustin ca Roberto Barni este un mare admirator al pictorului abstractionist, renumit în anii 60, Sergio Cammilli. De la acesta a mostenit, se pare, pesimismul artistic si nu numai. Toti oamenii lui Barni sunt la fel, schitati cât se poate de simplu, dorind sa demonstreze prin asta ca si-a pierdut „poezia vietii”. Singurul lucru care mai dovedeste ca sunt vii este dorinta de regasire a echilibrului. Femeile lipsesc din tablourile sale, caci „de data asta ele nu mai poarta nici o vina.”
          Cea mai apreciata opera de la expozitia de la Milano a fost aceea în care personajele se afla pe marginea acelui recipient; criticii au apreciat ca este vorba despre o metafora a infernului dinauntrul acelui vas bizar si ca oamenii se afla într-o aparenta dilema: ori regreta Paradisul pierdut, ori îsi imagineaza Paradisul ca pe un Infern pe care ei însisi îl creeaza… Roberto Barni spune ca echilibrul ne doare, caci asa cum decurg lucrurile, acesta pare un fruct oprit.